Cum să mori pe repede înainte

Cam prin tot ceea ce face, omul modern nu demonstrează decât că fuge după – și nu de – moarte. Atât de vârtos e iureșul ce îi dă ghes să gonească către linia de finiș, că în turbarea lui cu iz de kerosen, uită să-și îndeplinească fix misiunea pentru care s-a înscris, întâi și întâi, la cursă – să trăiască. Să citez din autoînțelepciunea de pe Facebook:

Nu pricep ce e cu graba asta existențială.

Alege-ți opționalul (obligatoriu) pentru anul 6 când nici n-ai terminat anul 5.

Hotărăşte-te până pe 1 octombrie cu cine faci licența şi pe ce temă. (Not)

Bate fierul cât e cald şi cumpără de acum un pachet turistic la suprapreț pentru un concediu în Antalya din vara lui 2022.

Vrei să-ți pui pirostriile? Sună la restaurant cu trei ani înainte, ca să fii sigur că mai prinzi locuri în salonul „Las Vegas”, cu toate că în Vegasul adevărat, dacă o ceri de nevastă în zori, la apusul aceleiaşi zile, puteți să vă consumați căsnicia într-un tufiş sau într-o rulotă de pe buza Marelui Canion.

Ai 20 de ani şi nu eşti alocat niciunui fond de pensii private? No problem, la prima leafă vei primi şi plicul cu înştiințarea căcândva vei fi bătrân şi bolund şi-ți vei trata reumatismul la Băi, din banii câştigați cu sângerarea frunții în anii tinereții. Asta şi ca să nu uiți că, după ce-ți achiți toate facturile, înțelept ar fi a-ți cumpăra măcar câte-un prosopel şi două-trei boabe de tămâie pentru înmormântare.

Pe bune, ce vă păleşte pe toți, fraților? Mie mi-e mult mai bine de când trăiesc în modul #LastMinute. Nu pot demonstra obiectiv cum, da’ dacă aş completa un chestionar d-ăla despre calitatea vieții, sigur aş avea un scor mai bun decât cel din perioada când visam să mă mărit până la 25 de ani, să procreez până la 30, să-mi iau doctoratul până la 35 şi să-mi achit socotelile cu băncile până la 50. Ce e drept, adrenalina şi cortizolul sunt la cote ceva mai ridicate, da’ cât timp inima e încă sănătoasă, nițică destrăbălare nu strică.

Mda. Nițică destrăbălare nu poate să fie moarte de om. La ea, la moarte adică, ajungem cu toții în cele din urmă – și dacă ne grăbim repede, și dacă ne grăbim încet. Importantă e cursa, nu traseul ales (că de cele mai multe ori, te alege el pe tine, și nu invers), și nici în cât timp o termini. E ca la Mongol Rally, nebunia aia mișto pe care are de gând să o facă un prieten de-al meu la anul. Zicea ieri un nene ce se proțăpise la coadă la xerox, luându-se în gură cu altcineva care cică s-ar fi așezat acolo mai înainte: „Ia uite, dom’le, ne batem pentru ultimul loc!”. Ca să vezi, chiar așa. Când stai la coadă, te bați pentru ultimul loc, cu toate că-n viață, în general, te bați pentru cel dintâi. Ce homunculuși iremediabili suntem, ce cvadraturi de cerc, ce cotoi ai lui Schrödinger. Ce de toane, ce de tirade, ce de nemulțumiri, ce de cârteli (repet, nici de data asta, persoanele de față nu se exclud). Ce ne mai grăbim să ocupăm poziții fruntașe, să călcăm motorul până-l ucidem, să ne zbârnâie turațiile și urechile-n bătaia vântului, sugrumându-ne cu o duzină de centuri de siguranță, sub deghizarea unor semnături, ștampile, unui număr oarecare de zerouri pe fluturașul de salariu și de fațade de clădiri gri-șobolan.

Calc-o, tati! Fii pregătit să mori. Că trăitul se vede treaba că nu te prea pasionează, de vreme ce, în turbăciunea ta condiționată de mărimea raportului distanță supra timp, uiți să arunci o privire la copaci, la munții înzăpeziți din zare, la poza gagică-tii din portofel, la ultimii maci ce-nroșesc, pe ici, pe colo, lanurile de grâu, la sufletul tău. Calc-o și mori. Primul dintre toți. Să știi că te așteaptă Sfântu’ Petru cu o  medalie la porțile Raiului că te-ai încăpățânat să-ți pierzi viața (cum le place jurnaliștilor de la Digi24 să zică) pe repede înainte.

 

20161105_131320

Cotiga mea personală, dacă aș avea una, ar arăta cam așa. Că  nu mă grăbesc nicăieri.

„Ce este aceea o viață mai bună?”

Nu știu de ce, dar în ultima vreme nu mă mai pot abține să nu mă iau în gură cu universitarii daviliști, care au impresia că le știu ei pe toate și că lumina minții lor are puterea de a pătrunde și-n cele mai intime cotloane din mințile și din sufletele celorlalți.

Iată mai jos un exemplu relevant de îngustime lamentabilă și de etalare a unor prejudecăți care ar justifica pe bună dreptate înghițirea unui flacon cu antiemetice:

„În medicină și în orice alt domeniu avem nevoie de tineri. Ei nu ar trebui să își părăsească țara în baza unei amăgiri: „Plec pentru o viață mai bună”. Câți din cei plecați au într-adevăr o viață mai bună? Ce este aceea o viață mai bună? O mașină sau cinci, o casă sau trei, un concediu pe an la Nisa sau în Maldive, un kilogram sau două de bijuterii de aur?” 

http://www.viata-medicala.ro/Dezr%C4%83d%C4%83cinarea.html*articleID_13338-dArt.html

20161111_182454

Știți cum se chinuia amărâtul ăla din povestea „Prostia omenească” să care soarele cu oborocul în bordeiul său, netrecându-i nicio clipă prin cap să spargă o fereastră-n perete? Cam așa și cu România, e plină de bordeie ale căror locatari au impresia că toată doxa, din analele istoriei și până-n prezent, zace-n bruma de lumină pe care o cară zilnic cu oborocul în cutia de chibrit ce le adăpostește ideile rahitice.

Ce este aceea o viață mai bună?

Continue reading

Concert din muzică de B(le)ach

Simfonia biologiei umane. Plescăit, molfăit, ronțăit de migdale și alte oleaginoase, izbiri frontale între oțelul lingurii și smalțul arcadelor dentare, hiperventilație cu surmenajul mușchilor respiratori înainte și mai ales după adăpat. Băşini cu camuflarea eșuată sub zgomotul apei trase în closet. Strănuturi ce fac geamurile să duduie și dușumeaua să trepideze. Suflat de muci ce scoală din somnul de veci toți morții din cimitirul Sfânta Vineri și toți parlamentarii furați de Morfeu cu capul pe acte normative.  Accese de tuse măgărească cuplate cu scormonitul în vistieria cu medicamente – foşnete febrile, blistere îndoite, capace aruncate cât colo, icnete de capsule rupte-n două, miorlăituri de tablete efervescente puse să se zvârcolească-n paharul cu apă ca un păcătos în cazanul cu smoală al lui Scaraoțchi.

Periuța electrică se alătură orchestrei simfonice, cu timbrul ei inconfundabil, ca de burghiu stomatologic. Apoi intră-n scenă gargara cu apă de gură, care încheie apoteotic compoziția artistică cu o floricea metisă – un produs de concepție hibrid, cu ADN de yodelling, Mihai Trăistariu și corzi vocale infiltrate, de țață acromegală. Înc-un strănut, înc-un antihistaminic înghițit zgomotos cu o gură de licoare ce pare să facă surf pe oceanul învolburat scăldând îmbârligata tubulatură digestivă. Târşâit de papuci în miez de noapte până la baie, unde nasul pare să-şi dea suflarea de pe urmă, dar nu! Şi suflă, şi suflă, şi suflă, şi coşul se umple de şervețele şi hârtie igienică, şi iar se freacă pe uşi ca să-l ducă la ghenă când ar putea pur şi simplu să-şi înfunde piciorul în el şi ar mai face loc unei jumătăți de bax de  „batistuțe” mânjite cu un quintal de secreții filante.

Continue reading

Prietenie, colegialitate și… o foiță. De ceapă.

De când m-am întors din Franța, mi se întâmplă un fapt cel puțin interesant, dacă altfel e dificil de caracterizat. Nu e nicio noutate pentru nimeni că n-am fost nicicând şi nicicum cea mai populară persoană din facultate, din serie sau cel puțin din grupă, însă mi-am asumat acest stigmat de bunăvoie şi nesilită de nimeni, prin prisma confortului şi a endorfinelor resimțite când ascult muzică în căşti sau când citesc, în detrimentul interacțiunii umane – care, în loc de endorfine, provoacă cel mai adesea nervi, plictis şi interes simulat din complezență. Să fii orb și tot n-ai cum să nu vezi falsitatea groasă cât şoriciul pe porc, sub masca subțire ca o foiță de ceapă a aşa-zisei colegialități. Prin transparența foiței, însă, se vede clar ca bună ziua că de niciuna dintre părți, efortul cvasi-scremut al disimulării nu consumă totuşi prea multă energie – poate numai alea două molecule de ATP rezultate din procesele anaerobe, adică fără oxigen – o interacțiune asfixiată, condamnată pieirii iminente prin hipoxie. Continue reading

Cu tramvaiul 1 la Helsinki

Scrie mare pe tramvaiul 1, pe un fundal albastru și în compania ilustrativă a unor poze stil carte poştală, 100 noi destinații din Bucureşti: Bordeaux, Copenhaga, Helsinki, Oslo. Eu când le-am numărat, mi-au ieşit numai patru, nu 100 (o sută), dar în fine, să zicem că aritmetica n-a fost niciodată punctul meu forte. Ia uite, dom’le, îmi zic, bag mâna-n foc că suntem singura țară din lume care efectuează curse internaționale cu tramvaiul. Şi ce mai curse! Nu până ici-colea, la Ruse ori la Cernăuți, ci pân’ aproape de Polul Nord geografic, de te dai jos din căruță şi te pomeneşti că-ți amuşină urşii polari sacoşa cu cabanoşi din Obor. Continue reading

De vis

Azi dimineață, m-am trezit într-o lume ideală, în care Halep câştiga Roland Garros-ul, iar eu vindeam adaptoare de priză cu risc neglijabil de scurtcircuit în Piața Crângaşi; numai că încă dormeam. 

Așa-i românul…

20170610_193928.jpgSpre deosebire de alți pământeni, românul n-a fost scăpat în grămada de băligar când era mic și nici nu i se ivește, decât din an în paște, șansa de a se cocoța în vârful unui tsunami de circumstanțe favorabile și/sau de energii mobilizatoare (firește, cu o excepție majoră – dacă e politician ori beizadea). Românul cinstit, de regulă, trebuie să tragă la jug ca boii din tabloul lui Grigorescu și să-și dea strădania să facă operă de artă din sudoarea frunții. Unora, precum Simona Halep, le mai și iese această năstrușnică și improbabilă metamorfoză. Românul de rând, ca și românul de geniu (intelectual, sportiv, etc.), e condiționat – genetic, geopolitic, psihologic, karmic sau dracu mai știe cum – să plătească cu broboane de sânge fiecare picătură de victorie suptă din cupa cu ambrozie a omenirii. Ești român? Atunci e imperativ necesar să te lași gâdilat de atingerea gingașă a furcilor caudine înainte de a lăsa un crater vizibil în istoria universală,  susceptibil de a trezi admirația generaților ce vor veni. Continue reading