Iarbă şi nisip

20170717_102335În oraşul ăsta, iarba e o apariție rară. Nu o găseşti decât în curți, dar nici acolo nu creşte de nebună, cum vrea ea, ci prin intervenție umană. Pretutindeni, se destrăbălează întinderi nesfârşite de nisip şi asfalt, iar pe o porțiune de treizeci şi ceva de străzi, cât ține Boardwalk-ul, se află o îngemănare liniară de scânduri unde nu ai voie să te plimbi cu bicicleta decât între 2 şi 11 AM. Pe teritoriul scândurilor ăstora se află South Atlantic Avenue, unde locuiesc şi eu, care după nu ştiu câte străzi devine North Atlantic Avenue. South (iar mai apoi North) Atlantic Avenue e paralel cu trei alte bulevarde: Baltimore Avenue, Philadelphia Avenue (care, după strada 33, se continuă cu Coastal Highway) şi cu St. Louis Avenue. Mi se pare că mai e şi un al patrulea bulevard paralel cu ele, dar pe ăsta n-am fost niciodată. De o parte şi de alta a mănunchiului de bulevarde se răsfiră străzile, vreo sută cincizeci şi ceva la număr, astfel încât arhitectura oraşului seamănă cu cea a unui pieptene de păduchi cu două rânduri de dinți. Păduchii sunt, fireşte, furnicarele de studenți est-europeni care se grăbesc să prindă micul dejun gratuit de la biserica baptistă, ori de turişti care aleargă după un unghi mai bun al bătăii soarelui, după papucul cu puf evaporat în văzduh după o amețeală de şase dolari în rollercoasterul de la Trimper’s, ori după un coş de gunoi unde să borască funnel cake-ul devorat cu prea multă poftă la micul dejun. Localnicii sunt, bineînțeles, cantitate neglijabilă – vreo şapte mii, pe lângă cei circa trei sute de mii de outsideri aflați pe teritoriul oraşului pe timp de vară – iar ei ştiu asta şi-şi asumă identitatea fără ifose sau obiecții. Nu de alta, dar majoritatea dintre ei trăiesc tot restul anului de pe spinarea păduchilor migratori, aşa că nu au ce face decât să se conformeze.

Nu e iarbă, nu sunt biblioteci, nu sunt librării. Toate astea sunt înlocuite de hoteluri nenumărate, restaurante, baruri, pizzerii, magazine de suveniruri, tricouri şi hanorace, gherete cu felurite răcoritoare supraîndulcite, gogoşi şi înghețate. E un singur muzeu, cu specific marin, şi, de altfel, prea puțin pasionant. Oamenii nu vin aici să se cultive, ci să se bronzeze. Rufele nu se întind pe sârmă, prihănind perfecțiunea verandei americane cu scaune de plastic şi podea din aceleaşi ubicue şipci de lemn lăcuit, ci se spală şi se usucă la spălătorie, în schimbul unei taxe de cinci dolari.  Engleza e stâlcită la orice pas, încât ai impresia că te tâmpeşti şi tu pe măsură ce te imersezi în amalgamul ăsta de accente, de dezacorduri, de timpuri folosite de-amboulea, de imprimeuri culturale transatlantice. Cafeaua e slabă, pâinea e dulce, maioneza e sărată, roşiile au gust de cauciuc acru.

Şi, mai presus de toate, nu există iarbă. Decât câte-un smoc, pe ici, pe colo, de la strada 25 încoace, unde se sfârşeşte cârnatul de scânduri şi începe Coastal Highway.
Iar viața, dacă e să mă întrebi pe mine, are gust de ratare.

Şi viața mea nu mai e viața mea dacă e văduvită de iarbă, de anticariate, de cafea tare, de sârme unde pot să-mi întind rufele, de roşii cherry cu gust de soare sicilian. Şi de multe altele.

Mi-am donat viața, de bunăvoie şi nesilită de nimeni, pentru o vară întreagă. Cea care ar fi trebuit să fie cea mai frumoasă dintre toate. Cea mai stelară. Cea mai plină de zâmbete, de iarbă şi de bere, dar hei, berea nu se găseşte decât la liquor store şi e scumpă oricum. În loc de iarbă, am primit asfalt şi nisip. Dacă vine uraganul, dracul ne-a luat pe toți. Fundațiile caselor sunt clădite pe nisip. Rollercoasterul de la Trimper’s e înfipt în nisip. Copacii – hei, dar nici din ăştia nu prea am văzut! – sunt înrădăcinați în nisip. Nisipul ți se lipeşte de tălpi, de cornee şi de suflet, îți intră în gură şi pe sub piele şi-ți substituie materia cenuşie din creier. Oceanul e de-a pururi rece, în ciuda arşiței subtropicale din timpul zilei. Iar soarele nu se scufundă niciodată în el, ci alunecă uşor în spatele hotelurilor şi-al clădirii Departamentului de Incendii, dincolo de care, la 3073 de mile depărtare, încă țopăie în faptul zilei o Californie pe care mă voi urî şi-n sicriu că nu am avut curajul să o aleg.

Nădăjduiesc că voi ajunge, totuşi, şi acolo. Cândva şi cumva. Şi că Pacificul nu va fi aşa de rece, nisipul nu va fi aşa de lipicios, cafeaua nu va fi aşa de chioară, iar iarba se va găsi şi-altundeva decât între foițele țigărilor. I’d be safe and warm if I was in L.A.

Între timp, în unica mea zi liberă, stau închisă în casă, mă bronzez sub adierea aerului condiționat şi citesc – spre ruşinea mea, abia acum – Herta Müller – The Hunger Angel. Are acolo un capitolaş intitulat On the yellow sand, despre nisipul pe care personajul Leo îl căra în lagărul rusesc unde fusese deportat la finele celui de-al doilea război mondial. Şi asta m-a făcut să mă gândesc într-o manieră similară la nisipul din Ocean City, pe care nu-l cari tu, ci te cară el pe tine. Şi la lagărele unde ne deportăm prin voință proprie, căci exilul benevol e, poate, mai crunt decât cel forțat. Şi la cum foamea de libertate te aruncă, în sadismul şi-n voracitatea ei, în întunericul temniței, unde e arşiță subtropicală şi ai nisip  şi sare şi-n păr şi-n măruntaie.

Vom fi liberi cândva?

Nu ştim. Încercăm. Erodăm zidurile temniței cu dinții. Suportăm lanțurile, închipuindu-ni-le drept un incubator pentru aripi, şi visăm la suprafață cu cât ne împotmolim mai abitir în abis. Dar trebuie s-o facem şi pe-asta. Să coborâm în infern pentru a ne (re)găsi şi izbăvi. E singurul drum ce duce către paradis; orice scurtătură semnifică o nouă împotmolire. Care paradis? Cel pe care-l putem plămădi cu mâinile noastre. Căci drumul către paradisul universal, cum şi unde o fi el, nu încape dubiu că e mult mai accidentat.

Deşertăciunea deşertăciunilor

Totul e deşertăciune.

La ce-ți folosesc o sută de ani de şcoală când mori de foame cu conserva de fasole lângă tine, fiindcă nu eşti în stare să foloseşti desfăcătorul de conserve nici măcar după ce te uiți la tutoriale pe youtube?

La ce bun să cunoşti masa moleculară a trinitrotoluenului, dacă tu însuți eşti o explozie ambulantă, care dărâmă tot ce-ntâlneşte în cale, care varsă cafea pe canapea, care e incapabilă să încuie o uşă după trei săptămâni de exercițiu, care încă nu ştie în ce direcție îi e camera pe culoar?

La ce bun să sari pârleazul peste ocean şi să laşi totul în urmă într-o ceață mai groasă ca cea care-nvăluie dimineața Golful San Francisco, de vreme ce tot ce izbuteşti să îți demonstrezi prin tot ce faci aici – de la cele mai banale acte cotidiene, până la sarcini profesionale şi de alte natură – e că aparții, fără drept de apel, categoriei nefericite a acccidentelor umblătoare?

Şi misiunea cea mai grea e să-i convingi pe ceilalți că nu au dreptate când încearcă să vadă ceva fără cusur în tine. 

Te numesc perfecționist, exagerat de critic, poate chiar complexat, iar majoritatea psihologilor posibil să le şi dea dreptate.

Dar realitatea pe care tu o porți în cârcă e singura care contează, fiindcă e singura care-şi lasă amprentele pe suprafața oglinzii în care-ți priveşti sinele. Te cocoşează greutatea şorțului ei de plumb, cu care se protejează de razele de îngăduință şi de iubire ce i-ar putea şubrezi punțile de negare şi abnegare. Îți îndoaie şira spinării şi simțurile, îți împleticeşte paşii, te face să te-mpiedici şi să-mprăştii pe podea toată râvna cu care ai trudit ca să clădeşti ceva din nimic. Te anihilează. Te aruncă-ntr-un gol pe care te sileşti să-l umpli cu mâncare, procrastinare şi călătorii. Dar golul le înghite hulpav pe toate fără să se sature nicicând, cerându-şi perpetuu tributul de substanță. Golul ține morțiş să nu uiți că există şi că existența lui şi a ta nu pot coincide decât în prezența angoasei, deşertăciunii, torturii flambante.

Iar apogeul penitenței constă în faptul că eşti lucid, atât de lucid încât realitatea asta ca o incizie în carne vie te-ar face să te urci pe pereți de durere dacă n-ai avea un căluş în gură – teama de a descoperi că, prin cine ştie ce malformație a universului, cei care văd în tine o fărâmă de ceva bun ar putea avea dreptate.

Totul e deşertăciune.

Life is like a roll of quarters

Quarters fascinate me. They are mesmerizing. During these past few weeks, lacking and not being allowed to have a more intelectually-challenging pastime, I’ve been touching, scraping,  smelling and scrutinizing them, and no sooner than yesterday did I come to realize how utterly enthralling they are.

That’s because it dawned on me that each and every single quarter is the perfect replica of a day in someone’s life. Every human being is entitled to one coin-tainer of quarters. More often than not, unfortunately and ungraciously, all you discover when you unwrap the jagged paper that’s keeping them together is one roll of old quarters, which all look the same – the classic head and tails, with the unmistakable motto “E pluribus unum”, an eagle perched onto the stump of a twig, overlooking an absent West (oh, maybe the fierce bird dreams of California, too).
But what if instead of that plain, classic appearance, you got a motley population of coins – which, on a miniature scale, reveal the core essence of America’s culture and spirit?…
The Chimney Rock in Nebraska.
Harper’s Ferry in West Virginia.
A commoner centered between two leafless trees, carrying a pail of water in Vermont and supposedly depicting the motto of the state, “Freedom and Unity”.
Two magnolias in full bloom, because Mississippi is the Magnolia state.
The Blue Ridge Parkway in North Carolina, which you remember that one of the vice-consuls at the US Embassy in Bucharest said it’s so beautiful and made you resent once more the fact that of all the “50 states, 50 lines, 50 crying all the time” , you chose this stifling hot shithole nicknamed Maryland.
Three ships of increasing size, setting sail and threading waters in Virginia.
A map of New Hampshire, the state that has my favourite motto of all – “Live Free or Die”.
An oxhead proudly popping onto the tails-side of the coin dedicated to Montana, the big sky country with mouthwatering landscapes, whose capital is Helen, if memory serves me right.
Three horses running free under a resplendent sun, partly hidden behind a mountaintop in Nevada, the silver state.
A tiny human and a bigger one, with a prominent humpback, kneeling upon an islet, or whatever piece of land that might be, staring at the sand dunes in Colorado.
A war scene from New Jersey, aptly but unsurprisingly captioned “The Crossroads of Revolution”.
The arches in Utah, which do look a lot like what formerly used to be known as the Azure Window in Malta (RIP).
Some sort of mythological bird, kind of huge and kind of scary, representing and honouring the Kisatchie National Park in Louisiana.
Lush foliage in the foreground and a wall-like rock in the back, which reminds me of Verdon Gorge in the South of France, but is actually from Yosemite National Park in California.

Oh, did anyone say California in here?

Yep. That was me.
California, why you so far away?
Why didn’t I have the guts to choose you, to pick you, to love you?
Why was I so scared of the unknown?
What if, oh, God, what if you sucked more than Maryland does?

What if I would have been either madly happy or irretrievably miserable, drinking beer every night on the beach in Santa Monica?

What if my first, my last and my most treasured of all illusions would’ve come to shards, proving me once again that my signature goal is naught?

Nevermind. Let’s just go back to our quarters.

It comes in different tails and appearances, but it’s the same worth. A quarter dollar. Twenty-five cents. It can buy you nothing. But it adds up to more quarters and in the end, it makes good money. Just like one day in your life. You never know what you’re gonna get next. That sucks most of the time. But they’re your quarters. Your wages. You worked for it, you survived a whole lot of crappy quarters to get this extra crappier one. In the end, your life might be fifty cents or one million dollar worth, but that, you’ll never know, because you won’t keep track of the quarters that come and go onto and from your counter. You just won’t have time for that. You’ll be busy making change, replacing the changing machines behind the little carroussel which are out of service, whiling the time away in order for your paycheck to prove that time is money.

But is it? And if it is, who has the power to disagree with a paycheck?

If time is money, then what is life made of?


I have a feeling that my life is going to be a monotonous roll of look-alike, outdated quarters, with the forlorn eagle overlooking an absent, unfathomable West. I will have a job that won’t even feel 1% like myself, I will cook, I will read and I will write (but never enough or good enough to publish a book). I will travel to Kazakhstan only in my dreams, where the sky has the colour of Edam cheese. I will pay for the funerals of my uncles and aunts, who will all die from cirrhosis, and along will them, I will also bury the wondrous prospect of having my mother set up her own greenhouse, which would’ve supposedly provided me with tasty tomatoes year-round – not when you spend all that money on coffins, priests and food for the dead, though – and I will do whatever a good, responsible and grateful girl is supposed to do. Nah, let’s face it; I’m me, but I won’t be quitting my job to jump in a cab with some guy I had terribly fallen for, and then to go on a road trip to Las Vegas or Grand Canyon, like in the “Sleep on the floor” video of The Lumineers. I’ll be good and mind my own uninsteresting and unadventurous business, since I’ve already lost so many quarters and nothing feels complete anymore. Ever since I was born, it felt complete only once or twice, a very long time ago anyway: once, when I was in the third grade and I was eating French fries that tasted like nothing, because I had a stuffed, runny nose, and the mint tea I sipped from gave them this strong flavour, which felt blindly delicious, making me swear that I could eat that stuff for the rest of my life if I had to; and another one – whenever I’d open and sniff one of the many fairytale books borrowed from the village library.

Perhaps I can go back to that kind of complete someday, somewhere, though I don’t know how many quarters a journey like that is gonna take. The journey to yourself is pricey, risky, and no one will guarantee that you’ll make it to your destination – since there’s no way back – , dead or alive. Chances are that, unable to carry its heaviness on your shoulders, you’ll abandon the shell that encapsulates your spirit on the road. Chances are that the very spirit be lost in the quest for the one thing that has always been within reach, closer than you had ever dared to imagine. Chances are that you’ll run out of quarters, stamina and hope, and be striken by the truth of inner poverty and emptiness, surrounded by a pack of wolves disguised as your friends, and fooled into believing that you’re not alone in the endless barrenness of the desert.

But who knows? Maybe you’re stuck in the desert right now, and all this – the sentences, the dots, the dashes, the quarters, the stupid life itself – is but a mirage, a fata morgana witnessing your thirst that screams to be quenched by an ice-cold beverage, such as knowledge of the self. And unlike the title of the book below, you don’t have all the time in the world, and you know it.

That’s the only certainty your quivering hands  can still firmly harbour.

Better than nothing, right?

20170714_214849.jpg

Overhope, you dope!

I don’t feel tired when I work 11 hours a day, but I feel exhausted on my only day off. I am so fucking tired that I can barely close my eyes to shut them off from the blinding sun, because putting my sunglasses on would take too much extra efort. I can’t believe my eyes, I can’t believe my muscles, I can’t believe my bones, I can’t believe my body. 

It’s Independence Day, but nothing on the city streets, nor even on the boardwalk, indicates anything like that. I’m looking for a second job and I’ve had enough of No, we are too much girls already (and apparently, too much English-illiterate ones, too) and of Come back in a week or two. I just want to work. Not ten or eleven hours a day, but fourteen, fifteen, sixteen. I want to work and raise enough money to go to  California and Arizona and indulge on overpriced curly fries and Cherry Cola, while taking in the jaw-dropping views of the Grand Canyon and Golden Gate Bridge. I don’t want to say goodbye to my Santa Monica dream. Ever. I want to meet the Pacific, which will most likely terrify me just as much (or maybe even more) as the dead-cold and ever-spreading Atlantic. I want to live out Lana Del Rey’s Lust for Life on top of the H from the Hollywood sign. I want to see the sun set into the ocean instead of rising from it. I want to actually be there. And never leave again, in spite of crossing back the Atlantic to the old and much more food and transportation-friendly Europe of ours.

But not today. Today I slept till 11 AM and  procrastinated till 2:30 PM. Then I hopped on my bike and resumed the quest for turning into a rat in a cage, pulling minimum wage.

There’s no overtime, nor overpay; only overhope. 

Yesterday, my hands touched loads of Washingtons and Hamiltons and Jacksons and Grants and Lincolns, $8,532 total worth, while Sia ironically sang Baby, I don’t need no dollar bills to have fun tonight. Oh, yes you do, honey. No ride is for free. Money is the anthem of success and exhaustion is the price you have to pay to get’em. I hadn’t even noticed that there are unshaved patches of skin on my legs or that I have three new bruises because sometimes, my bike has a brain of its own. My buttocks hurt and I simply had to call off the search and stop in front of a convenience store to buy some cold caffeinated beverage that would supposedly put me back on track again. I’m writing this from a parking lot on the 12th street, where my energy didn’t want to cooperate with me anymore. Let’s overhope that everything will eventually fall into place.

P.S. Aaaand it started raining. Great! Rain is the only relief you can get from this smothering subtropical stupid weather. 

Mika cea tută ca o piatră

Oare o televiziune ca Digi24, care cică nu e chiar aşa septicăca alte țevi de eşapament mediatic, îşi permite să angajeze  doar jurnalişti cu diplomă de la Spiru, care-au făcut engleza cu portarul? Nu există pe la televiziuni sau ziare obiceiul de a angaja traducători, care să poată face să sune româneşte articolele în engleză şi alte limbi, preluate mot-à-mot de pe BBC, CNN ş.a.?
Digi24, de pildă, e de părere că în graiul nostru, “Crazy Joe” se traduce  “Joe psihopatul”, iar “Dumb as a rock Mika” – “Mika cea tută ca o piatră”. Să nu mai zic de “CT scans”, care sunt scanări (bagi omu-n aparat, apeşi pe buton şi-i salvezi corpul în .pdf sau i-l pui pe stick), sau de fobia subiectului subînțeles, care se reflectă în titluri cu rezonanță de abecedar, ca “El a fost primul om care a mers pe lună” sau “Ea a costat 70 000 de euro” (ea, adică un obiect neînsuflețit, o maşină). 
De ce, de ce? De ce există atât de puțin respect pentru limbă?  Şi de ce are tupeul să semnaleze treaba asta tocmai o ipocrită puturoasă ca mine, ce n-are ghilimele româneşti fiindcă asta presupune setarea telefonului în română – adică să scrie în dreptul conversațiilor de Whatsapp “Ultimul act la…”, mai ceva ca Mika cea tută ca o piatră? Şi de ce-mi irosesc viața învățând rahaturi medicale pe care nu le voi folosi nicicând, în vreme ce jurnalişti cu diplomă de la Bioterra Slobozia traduc cu măiestrie articole la Digi24? Aşa de bine se pricepe sistemul să catalogheze şi să valideze competența oamenilor, că nu m-ar mira ca liftiera de la SUUB să predea cândva cursurile de fiziologie II, sau influensării de pe FB să fie canonizați ca autori în manualele şcolare. Mai mult chiar, influensării de meserie doctor ar putea fi studiați la opționalele de la medicină. Sunt convinsă că s-ar lăsa cu multă udătură şi melasă şi note de zece în funcție de numărul de #şeruri – bineînțeles, doar dacă v-a plăcut postarea.

Cum să mori pe repede înainte

Cam prin tot ceea ce face, omul modern nu demonstrează decât că fuge după – și nu de – moarte. Atât de vârtos e iureșul ce îi dă ghes să gonească către linia de finiș, că în turbarea lui cu iz de kerosen, uită să-și îndeplinească fix misiunea pentru care s-a înscris, întâi și întâi, la cursă – să trăiască. Să citez din autoînțelepciunea de pe Facebook:

Nu pricep ce e cu graba asta existențială.

Alege-ți opționalul (obligatoriu) pentru anul 6 când nici n-ai terminat anul 5.

Hotărăşte-te până pe 1 octombrie cu cine faci licența şi pe ce temă. (Not)

Bate fierul cât e cald şi cumpără de acum un pachet turistic la suprapreț pentru un concediu în Antalya din vara lui 2022.

Vrei să-ți pui pirostriile? Sună la restaurant cu trei ani înainte, ca să fii sigur că mai prinzi locuri în salonul „Las Vegas”, cu toate că în Vegasul adevărat, dacă o ceri de nevastă în zori, la apusul aceleiaşi zile, puteți să vă consumați căsnicia într-un tufiş sau într-o rulotă de pe buza Marelui Canion.

Ai 20 de ani şi nu eşti alocat niciunui fond de pensii private? No problem, la prima leafă vei primi şi plicul cu înştiințarea căcândva vei fi bătrân şi bolund şi-ți vei trata reumatismul la Băi, din banii câştigați cu sângerarea frunții în anii tinereții. Asta şi ca să nu uiți că, după ce-ți achiți toate facturile, înțelept ar fi a-ți cumpăra măcar câte-un prosopel şi două-trei boabe de tămâie pentru înmormântare.

Pe bune, ce vă păleşte pe toți, fraților? Mie mi-e mult mai bine de când trăiesc în modul #LastMinute. Nu pot demonstra obiectiv cum, da’ dacă aş completa un chestionar d-ăla despre calitatea vieții, sigur aş avea un scor mai bun decât cel din perioada când visam să mă mărit până la 25 de ani, să procreez până la 30, să-mi iau doctoratul până la 35 şi să-mi achit socotelile cu băncile până la 50. Ce e drept, adrenalina şi cortizolul sunt la cote ceva mai ridicate, da’ cât timp inima e încă sănătoasă, nițică destrăbălare nu strică.

Mda. Nițică destrăbălare nu poate să fie moarte de om. La ea, la moarte adică, ajungem cu toții în cele din urmă – și dacă ne grăbim repede, și dacă ne grăbim încet. Importantă e cursa, nu traseul ales (că de cele mai multe ori, te alege el pe tine, și nu invers), și nici în cât timp o termini. E ca la Mongol Rally, nebunia aia mișto pe care are de gând să o facă un prieten de-al meu la anul. Zicea ieri un nene ce se proțăpise la coadă la xerox, luându-se în gură cu altcineva care cică s-ar fi așezat acolo mai înainte: „Ia uite, dom’le, ne batem pentru ultimul loc!”. Ca să vezi, chiar așa. Când stai la coadă, te bați pentru ultimul loc, cu toate că-n viață, în general, te bați pentru cel dintâi. Ce homunculuși iremediabili suntem, ce cvadraturi de cerc, ce cotoi ai lui Schrödinger. Ce de toane, ce de tirade, ce de nemulțumiri, ce de cârteli (repet, nici de data asta, persoanele de față nu se exclud). Ce ne mai grăbim să ocupăm poziții fruntașe, să călcăm motorul până-l ucidem, să ne zbârnâie turațiile și urechile-n bătaia vântului, sugrumându-ne cu o duzină de centuri de siguranță, sub deghizarea unor semnături, ștampile, unui număr oarecare de zerouri pe fluturașul de salariu și de fațade de clădiri gri-șobolan.

Calc-o, tati! Fii pregătit să mori. Că trăitul se vede treaba că nu te prea pasionează, de vreme ce, în turbăciunea ta condiționată de mărimea raportului distanță supra timp, uiți să arunci o privire la copaci, la munții înzăpeziți din zare, la poza gagică-tii din portofel, la ultimii maci ce-nroșesc, pe ici, pe colo, lanurile de grâu, la sufletul tău. Calc-o și mori. Primul dintre toți. Să știi că te așteaptă Sfântu’ Petru cu o  medalie la porțile Raiului că te-ai încăpățânat să-ți pierzi viața (cum le place jurnaliștilor de la Digi24 să zică) pe repede înainte.

 

20161105_131320

Cotiga mea personală, dacă aș avea una, ar arăta cam așa. Că  nu mă grăbesc nicăieri.

„Ce este aceea o viață mai bună?”

Nu știu de ce, dar în ultima vreme nu mă mai pot abține să nu mă iau în gură cu universitarii daviliști, care au impresia că le știu ei pe toate și că lumina minții lor are puterea de a pătrunde și-n cele mai intime cotloane din mințile și din sufletele celorlalți.

Iată mai jos un exemplu relevant de îngustime lamentabilă și de etalare a unor prejudecăți care ar justifica pe bună dreptate înghițirea unui flacon cu antiemetice:

„În medicină și în orice alt domeniu avem nevoie de tineri. Ei nu ar trebui să își părăsească țara în baza unei amăgiri: „Plec pentru o viață mai bună”. Câți din cei plecați au într-adevăr o viață mai bună? Ce este aceea o viață mai bună? O mașină sau cinci, o casă sau trei, un concediu pe an la Nisa sau în Maldive, un kilogram sau două de bijuterii de aur?” 

http://www.viata-medicala.ro/Dezr%C4%83d%C4%83cinarea.html*articleID_13338-dArt.html

20161111_182454

Știți cum se chinuia amărâtul ăla din povestea „Prostia omenească” să care soarele cu oborocul în bordeiul său, netrecându-i nicio clipă prin cap să spargă o fereastră-n perete? Cam așa și cu România, e plină de bordeie ale căror locatari au impresia că toată doxa, din analele istoriei și până-n prezent, zace-n bruma de lumină pe care o cară zilnic cu oborocul în cutia de chibrit ce le adăpostește ideile rahitice.

Ce este aceea o viață mai bună?

Continue reading