Home » Jurnal » Nouă septembrie

Nouă septembrie

Nouă septembrie. E dimineață, să tot fi trecut cinci ceasuri și jumătate de la miezul nopții, ceasuri în care eu n-am închis niciun ochi – din nou. Insomnia a devenit o rutină; nu mă mai sinchisesc să îi dau binețe în vreun fel; ba mai mult, nici nu are rost să îi mai observ prezența. Eu trăiesc cu ea și ea trăiește cu mine – în mine, prin mine, sau orice alte construcții însoțite de prepoziții, mai puțin fără. Insomnia nu ar putea exista fără mine – eu îi dau naștere în fiecare noapte și-n fiecare noapte Insomnia nu se mai satură să renască din fertilul meu pântece cranian. Îmi crapă fruntea de durere când iese de-acolo, țopăind vioaie și zglobie, ca Atena din țeasta atotputernică a lui Zeus. Dar travaliul?

În timp, chiar și el a devenit ceva mai suportabil și se rezumă la o simplă migrenă sau la rămășița uneia, în nopțile cele mai fericite. Adevărul e că nici eu nu nasc Atene în fiecare seară, ci niște zeițe pocite și imunde – oricât de oximoronic ar suna – de care orice tratat de mitologie ar fi mulțumit să se descotorosească. Sunt zeițe pentru că nu mor niciodată, ci doar aleg să hiberneze pe timpul zilei. Sunt imunde pentru că dau, la rândul lor, naștere imundiției – cu fiecare gând ce duhnește a pucioasă și cotrobăie de voie prin cotloanele mele cerebrale, cu fiecare pahar de vin care îmi alunecă pe gât aproape instinctiv, cu fiecare înjurătură slobozită la adresa țânțarilor care își revendică cina sanguină din venele mele sinilii. Insomnia mea e imundă și profană, cu toate că mai mereu încerc să storc din ea o fărâmă de esență de muză, oricât de atomică și de evanescentă ar fi. Am vorbit de prea multe ori despre ea și simt că nu merită cinstea asta. Sigur, sunt conștientă că acum mă situez pe curba descendentă a ambivalenței mele afective și că mai devreme sau mai târziu o să-i închin un nou elogiu drept răsplată pentru te miri ce experiență onirică adusă de somnul consecutiv hibernării ei. Momentan, însă, aș vrea să o zgudui din toate temeliile, să o bag cu capul în ceaunul cu ciulama din bucătăria hanului și să-i cer socoteală pentru terfelirea ritmului meu nictemeral. Dar, ca de obicei, trebuie să îmbrățișez resemnată truismul „Una e să vrei, alta e să poți.” și să aștept ceasul în care se va duce să hiberneze ca pe o furtună geomagnetică născătoare de aurore boreale…

Mă plimb de la un capăt la altul al hanului, cu cordonul halatului desfăcut, în papucii de casă lejeri pe care mi i-a croșetat mama. Ceasul cu pendul pe care l-am achiziționat dintr-un magazin de vechituri pare să-mi acompanieze insomnia, ca un tovarăș silențios suprapus peste umbra mea, confundând-o, în naivitatea lui, cu cea a nopții. Cana de Cola sfârâie rar. Scrumierele de pe mese sunt goale, iar calendarul din colț îmi arată data de azi: nouă septembrie. Se împlinesc zece ani de când această zi a devenit, chipurile, semnificativă pentru mine. De parcă semnificația intrinsecă a vreunui lucru ar putea fi smulsă din solul în care a fost plantată în univers și însușită după bunul plac de către vreun zevzec fără ocupație și fără istorie… Zece ani, iar mie mi se pare că n-am pus geană pe geană de atunci. Resimt pe propria-mi piele fiecare detaliu din acea zi, de parcă ar fi fost ieri sau acum o oră sau acum un minut. Toate clipele trecute de atunci s-au conglomerat într-o tumoră tare ce îmi apasă pe creier, provocându-mi vedenii desprinse dintr-o realitate ca apa dură ce lasă calcificări pe robinetul timpului prin care s-a scurs. Nouă septembrie…

Pentru întâia oară, îmi doream să nu fi putut prinde trenul. Cu toate acestea, mă grăbeam. Traista grea, cu sticla de Cola de doi litri și jumătate, îmi ajungea până la șold și îmi trăgea coloana de partea ei. Încercam să o mut de pe un umăr pe celălalt cât mai des, ca să nu-i resimt prea mult timp greutatea într-un singur loc. Tot ce reușisem prin operațiunea asta, însă, fu să îmi torturez ambele  șolduri deopotrivă. Durerea lăsă, în călătoria ei spre filetele nervoase, două dâre moi, roșiatice, de-a lungul conturului oaselor coxale. Sudoarea de pe piele, trasa, la rândul ei, alte dâre – numeroase, transparente, lichide, sărate. „Dacă într-adevăr nu voi prinde trenul?” Golul din stomac începea să mi se umple cu resemnare. Și liniște. O liniște mai împăciuitoare ca nicicând. „Nu voi mai încerca să-l prind mâine. Nici poimâine. Dacă îl pierd azi, înseamnă că nu trebuie să urc în el cu scopul pentru care plănuiesc să urc. Iar mâine și poimâine, scopul ar rămâne neschimbat.“ Totuși, niciodată nu mi s-a mai întâmplat asta. Cu atât mai mult ar fi o lecție dacă mi s-ar întâmplat tocmai azi, când sunt atât de reticentă față de drumul pe care-l am de făcut…

E dimineață și e răcoare. O răcoare autumnală, cât se poate de obișnuită pentru această perioadă a anului. Din căști se aude fad o melodie. Care? Nu mai știu și nici nu cred că am știut vreodată.  Nu mai ascult de mult ceea ce telefonul meu alege să redea aleatoriu. Parcă nici muzica nu mai reușește să fie un tampon între mine și zgomotul din minte. A absorbit prea mulți decibeli negativi propagați de dincolo de lobii mei temporali, ceea ce a făcut-o să capete, în mod inevitabil, o sarcină pe măsură.  Pun pauză când o văd pe fosta profă de mate în stația de autobuz. Poate după ce îmi va răspunde la salut mă va mai întreba ceva și nu ar fi întocmai politicos să nu aud ceea ce îmi va spune. Mă simt inconfortabil ori de câte ori o văd. Nu a început să îmi arate o brumă de apreciere decât aproape de finalul ciclului de studii. Acum, când sunt pe cu totul alt drum, plin de reușite (cel puțin în aparență), nu ezită să mă felicite când aude din gura lumii de vreo izbândă de-a mea. Îmi aduc aminte ce uimite au fost și ea și soră-sa (fostă profesoară de română, dar nu a mea), când au aflat că am luat zece la bac tocmai la matematică. Cunoscându-mi antecedentele, la română ar fi fost de așteptat să obțin un rezultat așa bun, nu la materia ce îmi stricase mai mereu media în școala generală. „Zece în cap???”, se întrebau stupefiate. Da, stimabilelor! Uite că nu știu cum s-a făcut de am fost împăratul cu un ochi din țara orbilor cam în fiecare mediu prin care m-am perindat. Căci așa mă caracterizase fosta mea învățătoare în fața tuturor profesorilor din cancelarie, fără să aibă habar că eu abia intrasem pe ușa școlii și auzisem tot ce vorbeau. „A intrat la cel mai bun liceu din județ, dar nu o să o țină prea mult. Aici a fost altă situație, fiindcă în țara orbilor cel cu un ochi e împărat. La oraș se vor găsi copii mult mai deștepți ca ea… nu o să facă față.”   Hm, dar atunci ce vină am eu că lumea e plină de orbi și că eu am avut așa-zisul noroc de a beneficia de un ochi – unul singur, dar vigilent și eficient, capabil să fertilizeze solul invidiei din sufletele voastre aride?…

Paznicul Gigi, de lângă postul lui, mă salută cu un maiestuos „Să trăiți!”. Zâmbesc. De fapt, chiar îmi vine să râd în hohote. Cunosc sursa acestui neobișnuit respect, care datează de acum vreo doi ani, din noaptea aceea când m-a surprins pe terasă, în beznă totală, alături de băiatul șefului său. Doar discutam, nu făceam nimic altceva, însă pe el îl cam luase prin surprindere apariția mea și circumstanțele în care acea discuție era purtată. De ce era beznă pe terasă, sincer, nu mai țin minte. Poate din cauză că pășisem eu acolo…

6:37. Mai sunt șase minute până vine trenul, iar eu cred că am să-l prind în cele din urmă. La 6:41 am ajuns în dreptul liniei de cale ferată. Răsăritul se joacă iar cu acuarelele pe șevaletul cerului dimineții. Joaca lui tricromă – portocalie, roșie și albastră – îmi amintește de alte dimineți trecute, în care luam trenul în direcția opusă, spre liceu. De fiecare dată frigul izbutea să îmi intre în oase,  indiferent de anotimp și cât de gros m-aș fi îmbrăcat. Chiar și în diminețile de vară eu aveam pielea de găină, dar atunci nu avea rost să încerc să mă lupt cu frigul, pentru că la amiază mă așteptau arșițe care te făceau să îți dorești să-ți lepezi pielea cu totul… Pe borna kilometrică atemporală năpădită de rugină de-abia se mai deslușesc câteva litere: „Crunți 8 km Ciochina”.

În compartiment, stau cu I. și cu C.. Ambii merg să se înscrie la master. I. – la Facultatea de  Electronică, iar C. – la cea de Teologie. Soarele, străbătând marginea șlefuită a oglinzilor, creează un curcubeu ce le  brăzdează fețele amândurora din când în când. „Nu te-ai dus, băi, I., aseară, la nașu’ și la finu’ să asculți formația «Distinct»!  Romantic!” Nu înțelegeam de ce folosise cuvântul „romantic”, care nu se potrivea nici măcar cu tentă ironică. „Oricum, s-a auzit în tot satul! La mine se auzea ba ăla de la comedii, ba ăștia de la nașu’ și finu’.” „Nu s-a auzit nimic la mine și nici n-aș fi vrut să se-audă manele.” „Da’ ce-ai fi vrut să se audă, muzică rock?!” „Păi ce să prindă la sate în afară de manele? Dacă n-ar fi fost manele, n-ar mai fi venit nimeni.” „Au dat ăștia la dedicații… «De la Claudiu pentru viitoarea lui soție, Georgiana, se știe!», «De la Marian Mocanu’ pentru fetele lui!». A plouat cu bani pe ăia!” „Mda, și-a doua zi fac foamea, că n-au ei niciun stres. Dacă au ce mânca azi, e bine. Mâine, văd ei ce fac.”

C., dascăl la biserica din sat și proaspăt absolvent al Facultății de Teologie, își scoate din căptușeala gecii telefonul care țârâie. „Aa, mă sună pe Cosmote, să-i răspund? Păi da, pe ălalaltu’ nici n-are cum să mă sune, că e mort, are baterie ioc!”  Se hotărăște, totuși, să răspundă, iar după ce încheie conversația, adaugă lămuritor: „N-aveam cu ce să-l sun înapoi, că n-am credit pe ăsta, sunt sărăcie. Și dacă ălalaltu’ era mort… Da’  ia să intru și io nițel pe Internet!”

Desigur, o spune în spirit de glumă – telefonul lui e mai prost chiar și decât al meu; mai mult chiar, are și display-ul spart. I. nu are probleme de genul ăsta, telefonul lui are tastatură „QWERTY”, Internet mobil și nicio defecțiune a display-ului, deși chiar el a mărturisit că l-a scăpat pe jos de vreo două ori. E un tanc de Nokia, n-avea ce să pățească. Dacă era I-Phone, i-ar fi făcut multe pomeni până acum.

I: „N-au intrat o grămadă de colegi în licență la noi. N-a vrut să-i treacă la materia X. Și eu aveam restanță la ea din anul trei, da’ am învățat la ea de mi-au sărit capacele, chiar și-n weekend!” C.: „Romantic, băi, I.! Parcă văd că peste câțiva ani o să citim un tratat de electromagnetică scris de prof. acad. dr. ing. I. N.!”  „Eh, nu, mă, nu mă tentează. Nici electromagnetica, nici doctoratul. Io am terminat Electronica, ce zici tu e altă mâncare de pește. Da’ poate scrii tu vreo carte de rugăciuni!” „Nu, mă, n-am cum, că nu mă lasă Patriarhia…da’ mă fac profesor de religie, că sunt zurliu!”.

Îi ascult amuzată. Golul din stomac se face din ce în ce mai mic, încât la un moment dat chiar uit de el. Pe partea opusă, unde stau eu, curcubeul nu ajunge. Pe partea cealaltă, se izbește, însă, de masivul facial pur moldovenesc al lui I., ceea ce mă face să mărturisesc, nonșalant și exploziv: „Ia uite, I., ai un curcubeu în gură!” C. izbucnește în hohote de râs. „Gata, s-a rușinat I., ia uite-l, e roșu în vârful nasului și al urechilor!”

Cerul, în schimb, își încetase joaca tricromă și nu mai era roșu. Poate doar puțin portocaliu. Trecem pe lângă trei silozuri care strălucesc în soarele dimineții. Nu mai captez decât frânturi din conversația celor doi, la care particip pasiv butonându-mi telefonul și aruncându-le câte o privire din când în când. „Și la licență am făcut tot despre istoria bisericească. Dacă nu-s sănătos!”; „Erau vreo trei pahare de Cola și pe la mine pe la cămin, dar am un coleg de cameră foarte generos și au dispărut așa, unul câte unul.”.

Scaunul meu scârțâie de fiecare dată când trenul frânează, iar eu, pentru a declina subtilele sugestii ale lui I.,  încerc să demonstrez că nu sunt implicată voluntar în acest eveniment acustico-mecanic. Cu greu se poate abține să mă tachineze, chiar și în prezența unor terțe persoane care ar putea oferi diverse interpretări  acestor replici înțepătoare cu iz de flirt. Curcubeul se mutase acum exclusiv pe fața lui, iar eu mă bucuram într-un fel că el era  cel pe care alesese să-l însemneze. De ce? Poate deoarece curcubeul semnifică sfârșitul, sfârșitul ploii mai precis, iar eu mi-aș fi dorit ca un vameș invizibil să mă anunțe de fiecare dată când avea să se facă trecerea de la un hotar la altul. În caz contrar, simțul orientării mele, atrofiat și barbar, nu mi-ar fi fost de prea mare ajutor. N-am fost nicicând prea pricepută în a-mi da seama când un lucru se sfârșește de-a binelea și când un altul îndrăznește să facă sfioşii pași ai marelui necunoscut, ai începutului. Sau, cine știe, poate că granițele diafane și vameșii invizibili sunt de vină…

Cu fiecare replică pe care o rostește, C. dovedește că are două ticuri verbale, sau chiar trei: „Romantic!”, „Dacă sunt zurliu…!” și „Dacă nu-s sănătos…!” Din când în când, mă mai uit la ceas. Nu urmăresc un scop anume prin asta. Unul subconștient, totuși, cred că există: acela de a rămâne cât mai mult în tren și cât mai departe de București, dacă s-ar fi putut. Nu conta prea mult unde eram atât timp cât nu eram acolo. Mijlocul folosit pentru atingerea scopului – CFR-ul – ar putea fi destul de eficient, având în vedere întârzierile colosale care îi caracterizează atât de bine. Nu și de data asta, însă. Trenul ajunge în gară doar cu vreo trei minute întârziere. Din acel moment, firul logic al întâmplărilor începe să se destrame. În realitate, le-aș putea relata punându-le cap la cap din noianul în care mi s-au arătat mie, dar simt că ele n-ar avea aceeași însemnătate decât dacă le-aș povesti haotic, așa cum au început să se succeadă în mintea mea când știam că mai e atât de puțin până când așteptarea se va fi sfârșit, iar eu voi fi fost nevoită să fac acel lucru de care mă temeam atât de mult.

Trecuseră vreo patru ore și așteptarea nu se sfârșise. Pe acel scaun din plastic de pe un peron al stației de metrou „Piața Victoriei”, golul din stomac începu să-și croiască un traiect ascendent și să perforeze cu aciditatea lui bariera hematoencefalică ce îl despărțea de creier. Ca un mecanism compensator, acesta din urmă încerca să asimileze cât mai mult din ceea ce vedea, auzea, simțea în jur. Pe monitoare se perindau tot felul de reclame, iar din difuzoare răsuna muzică clasică. Piloni cilindrici, cu un diametru gigantic, susțineau structura subterană care ușura atât de mult activitățile zilnice ale bucureștenilor. La câțiva metri de mine se află ieșirea dinspre Bulevardul Aviatorilor. Îmi place sentimentul care începe să-mi năpădească interiorul. Mereu mi-a plăcut metroul, mereu mi-au plăcut stațiile de metrou. Aici, vara e răcoare, iar iarna e cald. Ce ți-ai putea dori mai mult? Nu zic, o fi de vină și influența zodiei mele de pământ. Nu exclud nici posibilitatea ca, într-o viață anterioară, să fi fost o râmă sau o cârtiță. Mai degrabă o cârtiță, căci cârtițele sunt oarbe. Eu sunt doar mioapă, ce e drept, dar asta la exterior. Pentru ochii interiori, nu cred că există niciun fel de lentile. Nici intervenții chirurgicale care să le îndepărteze defectele de vedere – sau, mai bine zis, de viziune. E necesar să se facă distincția între acești doi termeni. Într-un fel, ar fi fost mai convenabil ca ochii mei interiori să fi fost ochi de cârtiță. Orbirea ar fi fost, cel puțin, ireversibilă și neimputabilă. Nu aș fi avut niciun control asupra ei și niciun motiv de frustrare. În schimb, aceste defecte multilaterale care au drept rezultat perceperea deformată a lumii țin cât se poate de mult de mine, de alegerile mele, de personalitatea mea. Puteam alege să fiu altcumva? Altcineva? Puțin probabil. Am, totuși, un oarece grad de culpabilitate; simt asta, nu pot să neg. Ceea ce e cu adevărat greu este să găsesc originea culpei, ca și când m-aș afla în fața unui pom desfrunzit și aș încerca să identific, pe bâjbâite, rămurica de pe care s-a desprins întâia frunză. Poate că nici n-ar trebui să caut asta, ci direcția vântului care a făcut-o să se desprindă și să cadă la pământ…

Las reclamele ce se succed pe acele plasme suspendate de piloni să mă captiveze. „Chania este al doilea oraș ca mărime din Creta și capitala unității regionale Chania.” ; Creta… el s-a întors de acolo acum opt zile. Îmi răsună în minte câteva versuri pe care le scrisesem în primăvară în Amfiteatrul Mare, în timpul unei pauze de la cursul de anatomie: „Tu, care-mi pari precum un mit elenic,/De ce vrei să-mi substitui nervul frenic/Și pericardul să-mi ocupi strategic?”. Câteva clipe mai târziu, aflu un lucru interesant și util: păduchii nu pot zbura, de aceea, nu se transmit de la o persoană la alta decât prin contactul direct al capetelor. O mămică își spală pe cap fetița cu o loțiune anti-păduchi al cărei nume nu-l mai rețin. Mă gândesc la păduchii cu care ne căpătăm prin contactul direct al sufletelor. Singura loțiune împotriva lor e uitarea. Și nepăsarea poate da roade, dar, aidoma uitării, necesită timp pentru ca acțiunea ei să fie vizibilă. Mai rău e când vreun ou rătăcit eclozează chiar atunci când ne credeam complet scăpați de paraziți. „Fă-ți timp pentru tine și pentru sănătatea ta. Hidratează-te zilnic în mod corespunzător. Încearcă să bei apă în combinație cu mentă sau castraveți.” Eu nu mă pot hidrata pentru moment decât cu Cola. Dar sticla e atât de grea încât nici nu-mi vine s-o scot din traistă. În plus, nici nu îmi e prea sete. Am luat o gură pe banca din fața Spitalului Universitar, după ce am mușcat ultima oară din acel corn cu ciocolată – în alte condiții – delicios, dar atunci îmi păruse prea dulce; era și singurul aliment pe care îl ingerasem în acea zi, nu pentru a-mi potoli foamea, ci pentru a preveni un eventual leșin – era ultimul lucru de care aş fi avut nevoie. Exista, ca de fiecare dată, și o parte plină a paharului: aceea că mă aflam în fața unui spital și că suferința mea ar fi fost, cel mai probabil, alinată cu o perfuzie cu glucoză și poate şi cu ceva electroliți. „Pielea absoarbe 80% din radiațiile UV chiar și atunci când afară este înnorat!” – pe bune? Ce fericire că mă aflu sub pământ, unde nu pot fi afectată decât de noxele care depășesc cu mult limita admisă legal din cauza aerisirilor defectuoase. Muzica clasică se aude din ce în ce mai încet, până ce nu se mai aude deloc. Savurez momentele dintre sosirile a două trenuri, când liniștea mi se implantează în minte ca și șezutul în scaunul din plastic. „O să întârzii vreo cinșpe minute.” Știam că va întârzia mult mai mult. „Octavian Goga a fost prim ministru al României timp de o lună.”; eu îmi aduc din nou aminte de gluma mea reușită din tren, despre curcubeul ce îi intrase în gură lui I. și despre referințele ulterioare la Skittles: „Feel the rainbow, taste the rainbow!”, precum și de acea controversată reclamă a cărei difuzare fusese interzisă. Prin urmare, n-aveam nicio șansă să o văd pe vreuna dintre plasmele de la metrou. Ce-ar fi fost dacă mi-aș fi umplut acest timp dând curs invitației permanent valabile a lui I. de a-i face o vizită la cămin ori de câte ori ajungeam prin București? Însă nu mai fusesem în camera aceea de mai bine de un an și plecasem de acolo înghițind un mix amar și înecăcios de pustietate și dezgust. Altădată, aș fi uitat că am picioare și aș fi pornit  în zbor spre etajul al șaptelea al căminului de pe Bulevardul Iuliu Maniu. Acum, însă, nu mai aveam aripi; ba mai mult chiar, simțeam că nu mai aveam nici măcar picioare. Aveam doar un număr imprecis de ore în care trebuia să-l aștept pe un alt el, care avea să mă facă să mă simt la fel de pustiită și de dezgustată ca inginerul cu fața brăzdată de curcubeul matinal. Și totuși, nu fugeam de goliciunea care era tot ce puteau ei să îmi ofere, pentru că mi se părea mai îndurabilă decât goliciunea mea proprie – singură și paralelă cu orice altă entitate…

„La moartea poetului Mihai Eminescu, un cor a cântat la mormântul acestuia romanța «Mai am un singur dor»“; văzusem acel mormânt în a doua zi de primăvară a aceluiași an. Frapant de modest în comparație cu celelalte morminte din cimitirul Bellu, ale unor persoane ilustre sau mai puțin ilustre, a căror opulență au vrut să o poarte cu ei chiar și în lumea de apoi. Tot atunci am dat și peste un mormânt dezvelit, datând din o mie opt sute și ceva, al unei tinere femei și al pruncului său abia scos din pântece. Nu înțelegeam de ce lespedea era așezată aproape perpendicular pe groapă, lăsând să se vadă sicriele roase de vreme și alte obiecte greu de identificat. Acea zi fusese una însorită, iar eu purtam un palton gri, a cărui căptușeală subțire eșuă în încălzirea mâinilor mele ce se răciră brusc la intrarea în cimitir. Ce straniu! Atunci, ca și acum, mâncasem tot un corn cu ciocolată; mi-l luasem după ce coborâsem din metrou la stația „Eroii revoluției”, iar când am intrat în cimitir încă mai mușcam din el…

„Atenție, se închid ușile!”; oh, de-am avea parte de-o astfel de avertizare și la închiderea altor uși! Am evita atâtea lovituri frontale și atâtea traumatisme rezultate în urma lor! Dar nu e cazul; arareori spunem „Sesam, închide-te!”, rostind, în schimb, „Sesam, deschide-te!” și pierzându-ne pentru totdeauna în peștera amăgitoarelor comori…

Un magazin unde se vinde un sortiment de pâine integrală care are nu știu ce proprietăți speciale se află pe strada Erou Mircea Marinescu. „Doar la noi, cele mai bune produse de patiserie și cofetărie ECOLOGICE!” Două întrebări îmi apar, inevitabil, în minte: de ce este acest Mircea Marinescu un erou și cum arată strada care poartă numele lui? Prietenul Google cel de toate zilele e incapabil să-mi ofere vreun fel de ajutor; nu-mi poate spune de ce Mircea Marinescu a fost un erou, toate căutările vizând numai strada botezată după el. Nu-mi rămâne decât să formulez o ipoteză referitoare la eroismul domnului Marinescu: locuitor al orașului Voluntari, domnia sa, cel mai probabil, a sfârșit eroic, ca mulți alți bărbați ai patriei, în vreun război. A plătit cu prețul vieții statutul de erou și plăcuța stradală pe care îi stă înscris numele și-n ziua de azi și unde va rămâne pentru posteritate. Cum rămâne, însă, cu cei vii, pe care noi îi ridicăm la rangul de eroi doar pe baza impresiilor înșelătoare sau a necesității de a avea bravura unui om ca toți oamenii drept pilon existențial? Asemenea stației de metrou Piața Victoriei, și viețile noastre au nevoie de susținere, numai că pilonii îmbracă alte forme: umane, ideale, ideatice… Diferența constă în faptul că viețile a prea puțini oameni sunt piețe ale victoriei, iar atunci când trebuie să căutăm piloni pentru susținerea Piața Înfrângerii, dispunând de resurse limitate, avem de făcut o alegere destul de simplă – cel puțin în aparență: pilonul speranței sau pilonul resemnării. Dacă printre resursele de care dispunem se află, într-un caz (ne)fericit, și Orgoliul, ne vom opri, cât se poate de sigur, asupra alegerii din urmă. Pilonul resemnării are însă și nefericita proprietate de a-l transforma pe rege în pion și pe cal în șobolan. Numai nebunului nu are ce să-i facă, fiindcă acesta nu o să se atingă de el în veci. El va fi epigonul lui Don Quijote care se va agăța de pilonul speranței chiar și atunci când toate seismele din viața lui îl vor fi secerat la pământ. El va prinde bondari în plasa lui de vise și le va tăia aripile ca să zboare cu ele spre locul unde se înălța cândva silueta maiestuoasă a pilonului din care nu a mai rămas decât o vagă amintire. Și tot el va fi cel care, în clipele de pe urmă, se va întovărăși cu Icar pentru a-i fura aripile de ceară și pentru a-și prelungi supliciul încă puțin. Abisul, însă, tot de neclintit va rămâne.

Un alt tren staționează, preț de vreo treizeci de secunde, pe același peron unde mă instalasem și eu, afundându-mă în scaunul din plastic cu toate gândurile privitoare la ceea ce urma să se întâmple curând în acea zi. După închiderea ușilor, trenul demarează spre o nouă stație, „Aviatorilor”, viteza crescându-i gradual și permițându-mi, pentru câteva clipe, să observ chipurile pasagerilor din vagonul împestrițat. Nu mi-a rămas în minte decât silueta filiformă a băiatului cu lada roșie de pâine în mână; stătea în picioare, iar în priviri i se citea o acalmie prea puțin genuină, parcă împrumutată de la altcineva sau indusă printr-un mecanism ale cărui intimități îmi erau dificil de pătruns. Până la urmă, concluzionez că vagonul nu e așa de împestrițat pe cât am avut eu impresia că era; toți pasagerii împărtășesc acea placiditate facială și acea inexpresivitate a privirilor, acea posomorâre generală care plutea în vehiculul subteran ca o epidemie necruțătoare. Nu pot evita să mă aventurez în formularea unei alte ipoteze, în speranța că astfel, creierul nu va băga de seamă autoflagelarea stomacului meu. Așadar, în acea zi de 19 noiembrie 1979, când primul metrou a plecat din Depoul Ciurel către stația Semănătoarea, e posibil ca primul călător care a făcut saltul dintre marginea peronului și ușa trenului să fi fost așa de posomorât, încât să împrăștie virusul bolii sale în fiecare colțișor al vagonului, iar acestuia să-i fie prielnice condițiile atmosferice de sub pământ și să se replice prolific – atât de prolific, că cel puțin o copie a materialului său genetic, din acel moment, îi va fi fost însușită fiecărui călător ce avea să pună piciorul în trenul cu pricina. Cum s-a răspândit virusul și în celelalte magistrale e lesne de închipuit, dat fiind că între două stații oarecare nu există întotdeauna un traseu direct. O altă ipoteză, și mai îndrăzneață decât precedenta, ar fi aceea că absolut toți călătorii „METROREX”, fără excepție, sunt niște cârtițe a căror placiditate din priviri, amestecată cu inerție cât cuprinde, este o strategie pentru a nu-și dezvălui cecitatea. Naive creaturi! Nu vă dați seama de coabitarea voastră din Țara Orbilor, țară în care domnește anarhia, pentru că nu se mai găsește nicio creatură cu cel puțin un ochi care să vă poată conduce. Vă ghidați, în schimb, de unii singuri, spre haos, spre nimic, rușinându-vă inconștient unul de celălalt și convinși fiind că nimeni altcineva nu-și poate da seama de rușinea voastră în afară de voi înșivă. Aveți impresia că puteți disimula totul fără prea multă greutate și că vă puteți ascunde sub o mască purtată permanent pe chipurile împurpurate, dar masca nu vă acoperă și vârful urechilor, iar însemnele stacojii ale rușinii vă dau de gol în fiecare clipă, așa cum au făcut și cu I. în tren azi dimineață… Vă îndreptați spre-o emisferă septentrională a viitorului făcând totul pe de-a-ndoaselea – hibernați în cele șase luni de vară și vegheați pe timp de iarnă în așteptarea razelor tămăduitoare ce v-ar putea reda vederea demult furată. Dar când razele apar, voi sunteți deja cufundați în somnul din care nu mai e cale de întoarcere.

13:42. Parcă întrezăresc fețe familiare prin sticla ușilor și a ferestrelor vagoanelor. Îmi e teamă ca cineva cunoscut să nu mă vadă, de parcă aș comite ceva abominabil scrijelind pe un șervețel câteva dintre gândurile răzlețe cu care încerc să-mi umplu cavernele minții. „Acervatis sau Cerbatis sunt denumiri mai vechi ale orașului Mangalia, cea mai veche așezare întemeiată de traci pe teritoriul românesc.”. Mi-aduc aminte ce întristare i-a pricinuit lui să descopere că materialul lingvistic păstrat din limba tracă este destul de sărăcăcios și cât de entuziasmat îmi povestea că cercetătorii încearcă să o reconstruiască de ceva timp – proces de durată, care nu a luat sfârșit nici până în prezent. Iată pe ce își consumă energia omenirea, gândeam eu atunci. Iată în slujba a ce își dedică zilele, nopțile, viețile. Se putea și mai rău, ce e drept. Dar dacă cineva e pasionat atât de mult de un lucru încât nu se poate sfii să-l pomenească nici când se află în pat cu iubita, de ce să nu-și urmeze adevărata pasiune? Căci din experiență proprie am constatat că orice lucru pe care nu-l faci din plăcere devine un calvar mai devreme sau mai târziu; și, una peste alta, nebănuită e puterea orgasmică a finețurilor intelectuale…

Mai devreme sau mai târziu trebuia să ajungă și el. Dar nu acum. Un agent de securitate BGS îmi aruncă ocheade iscoditoare. Oare ce plan malefic pun la cale și oare de ce aștept de atâta timp punerea lui în aplicare? Sticla de Cola, ca o proeminență dubioasă, poate da naștere presupunerii că, în curând, o grenadă va fi amorsată din traista fetei ciudate care scrie fără oprire pe un șervețel. La ieșirea din gura de metrou, peste drum, se află sediul Guvernului României. Deodată, piesele de puzzle parcă încep să se îmbine – însă numai în jocul meu, căci agentul de pază își vede în continuare liniștit de ale lui, în vreme ce, din depărtare, niște zgomote înăbușite prevestesc sosirea unui nou tren. Să fie Pipera, să fie Berceni?…

13:46. Se pare că trenul spre Pipera era cel ce fusese prevestit mai devreme. Din nou îmi e frică, dar recunosc futilitatea acestui sentiment. Știu că niciodată nu întârzie atât de puțin. Un minut…Dincolo de linia opusă, un băiat înalt şi subțire, îmbrăcat în bej, îmi atrage atenția. Se apropie și îl văd mai bine – nu poate fi el. Are ochelari de soare grena și alură de cocălar. Pe una dintre plasme – un fundal iridescent. „Tendințe de vară. Pleoape colorate.” Oh, dar vara îmi pare atât de antediluviană! Niciodată nu am trăit vara așa cum se cade să trăiești în acest anotimp, că nici nu-mi vine să cred că am trăit vreodată pe timp de vară. Cum pot, însă, avea amintiri dintr-o perioadă în care nu am existat nici măcar în chip de idee în mintea cuiva? Să lăsăm filosofii să cugete la răspunsul acestei întrebări – o întrebare cu substrat, cum nu se poate mai nimerită în subteran, unde nici măcar nu știi dacă e vară sau iarnă – te simți confortabil oricum. O damă blondă aleargă să prindă Berceniul, dar în zadar – trenul pleacă fără ea, aidoma verii mele. De-ar veni câte-o vară la fiecare patru minute, ca Berceniul în Piața Victoriei!

„O clipă de aventură pentru ochii tăi.” Ochii mei? N-au nevoie decât de un film mut care să ruleze pe pleoapele lipite una de cealaltă. Aș vrea să prind rădăcini pe scaunul ăsta, niște rădăcini strașnice, ca de mangrove, iar locul fluxului să-l ia sosirea fiecărui tren. Știu că va veni, dar, inevitabil, mă întreb de ce aștept. Stupidă întrebare, căci răspunsul ei e chiar motivul tuturor temerilor mele din acea zi, motivul nodului în gât, motivul golului în stomac. Așteptarea mă indignează și mă întristează, în același timp. Totuși, eu am ales să aștept. Mai bine zis, prin alegerea pe care i-am dat-o lui, am ales să risc să aștept. Iar acum, ca o inevitabilă urmare logică a oricărei alegeri, trebuie să îmi asum riscurile, cu toate consecințele care decurg din ele.

13:52. Ar trebui să ascund șervețelul. Nu vreau să-mi ia impulsul de a scrie drept o slăbiciune, deși ar avea dreptate. Ca toți ceilalți, încerc să cosmetizez aparențele, cel mai adesea încercând din răsputeri să par normală. Uneori îmi reușește, alteori, nu, în funcție de ținta care mă apreciază. Nu a coborât nici din acest tren. Cel puțin încă patru minute de așteptare. „Delta Dunării este un adevărat paradis faunistic.”, iar „Kylie Minogue, diagnosticată în 2005 cu cancer de sân, devine ambasador internațional al luptei cu boala.” Mă întreb cât de acerb lupt eu cu boala; am vaga bănuială că, în mod conștient, las breșe în sufletul meu, pentru ca boala să aibă acces cu ușurință la profunzimile ființei mele. Prin scris, nu fac decât să zgândăresc rănile specifice bolii și să scriu cu supurații  în loc de cerneală. Adevărații maeștri ai condeiului fac din această activitate ceva mult mai plăcut și mai util; probabil ei scapă de boală prin scris, în vreme ce eu doar mă îmbolnăvesc mai tare. Mă îmbolnăvesc de frustrare și de ciudă, de amar și de regrete. De ce nu există și pentru mine o cerneală mai puțin biologică, mai puțin stoarsă din eul meu? Și de ce nu pot să scriu și cu cerneala altora?…

În fața noastră sunt patru sau cinci copaci așezați în semicerc. Cel puțin unul dintre ei știu sigur că e stejar. O veveriță zglobie se mută de pe o creangă pe cealaltă cu o agilitate de necrezut, sub privirile mele pline de admirație. El e mult mai refractar la minunățiile din lumea animală, fiind fascinat numai de cele din lumea oamenilor. Un fior mi se plimbă pe coapsa dreaptă, îmi străbate golul din stomac și nodul din gât și staționează pe undeva prin capul pieptului. Glăsuiesc. Îi spun aproape tot ce voiam să-i spun, cu toate că repetasem acel discurs în minte de nenumărate ori și îl știam mai bine ca pe „Tatăl nostru”. Tace. Nu îl pot privi în ochi, așa că mă uit fix la cei patru sau cinci copaci, pe care îi văd în ceață, parcă învârtindu-se și schimbându-și locul între ei. El „nu prea le are cu sfinții”. Nu și-a adus aminte că ieri a fost Sfânta Maria, în schimb, știe că azi e Sfânta Ana. Mai mult chiar, se întreba dacă nu cumva numele Anca derivă din Ana, ceea ce ar fi însemnat că aș fi fost și eu sărbătorită azi. „Nu ți-ai adus aminte de Sfânta Maria – nici în august, nici în septembrie -, dar, în schimb, știi prea bine că azi e Sfânta Ana. Ce pot să zic? Ana este mai semnificativă decât…” Mine? Sigur, asta era, îmi stătea pe limbă, dar m-am abținut. Mă durea că și-a amintit de Sfânta Ana, adică de ziua ei, și de ziua mea nu, în două rânduri consecutiv.  „She always comes first.”; cam așa suna o postare de-a ei pe profilul lui de Facebook. Ce paradox! Nu Ana, ci Maria e cea care e prima întotdeauna, de parcă asta ar trebui să facă vreo diferență. Poate că asta e o bagatelă, dar restul? Așteptarea, când simțeam că înnebunesc și încercam să evit prin orice mijloace ca acest eveniment să aibă loc? Lipsa de înțelegere? Dorințele puerile și pretențiile ilogice? „Of, chiar va trebui să-ți găsești o sursă de venit…” Pentru ce? Pentru  a putea asista la satisfacerea mofturilor unui copil răsfățat? Pot investi orice într-o relație: timp, sentimente, efort, mai puțin două lucruri: bani și orgoliu. Bani – pentru că această investiție ar conferi relației o prozaicitate pe care nu mi-o doresc și la care nu mă aștept, iar orgoliu – pentru că îmi aparține exclusiv mie și este unica garanție, unicul bun de preț cu care pot să mai rămân în caz că pierd totul.

Continuă să-mi mângâie degetele și antebrațul. La răstimpuri, câte-un sărut timid pe tâmplă. Am epuizat rezerva de cuvinte. O moleșeală plăcută îmi cuprinde toți mușchii. Golul din stomacul meu se strânge ușor-ușor, devine punctiform și dispare. Mâinile îmi sunt reci, iar pleoapele-mi clipesc rar. Veverița îmi desenează, fără să știe, câte-un surâs abia perceptibil pe buze. „Iartă-mă.” Voiam motive suplimentare pentru a nu ierta. Căutam din răsputeri să-l fac să spună ceva care chiar nu poate fi iertat, cu toate că motivele înșiruite de mine în acel discurs pledau cu ușurință pentru o sentință crudă, definitivă și irevocabilă. Dar, cum am zis, epuizasem deja rezerva de cuvinte și nu mai puteam rosti sentința. Mă oprisem cu buzele întredeschise și cu ciocănelul în aer, ca un judecător împietrit de o forță supranaturală. A trebuit să mă las mângâiată…

Șase ore mai târziu, gâtlejul îmi arde, iar eu încerc să îi alin durerea cu acidul fosforic din bidonul de Cola. Îmi petrec mâna prin părul lui moale, care miroase a cald. Degetele subțiri și roz îi sunt de copil, dar atingerile – de bărbat. Zâmbetul îi e de copil, dar sărutul – de bărbat. Vocea îi e bărbătească – dar vorbele – de copil. Le studiază cu acribie fonetica, îi place să știe dacă o consoană e plozivă sau fricativă și se aventurează pe tărâmuri lingvistice nebănuite pentru explorarea etimologiei. Și, cu toate astea, de ce parcă toate cuvintele pe care i le spun eu îi trec pe lângă ureche? E atât de greu să se aventureze în explorarea sensului lor propriu, cel mai la îndemână, mai ales când cuvintele sunt și ele cât se poate de clare și aparțin umilului fond principal al vocabularului? Îți ascultă cuminte monologul dojenitor. Își cere iertare pentru boacănele făcute și, ca un copil ascultător, își schimbă comportamentul și se face cuminte. Își lasă baltă amicii de bere, nu se uită nicio clipă la ceas, nu sugerează niciodată că ar fi momentul să plecăm. Îți cară bagajul, cu toate că mai înainte nu a avut nicio problemă cu acceptarea de a fi scutit de așa ceva. Stă cu tine mai bine de șase ore în același loc, pe o canapea înclinată și incomodă, aidoma unui copil care nu-și retrage mânuța din mâna mamei după ce aceasta îl mustră pentru că era să-l calce mașina. Dar, tot ca un copil, atunci când vezica îl perturbă, uită de mustrările mamei și se eliberează din mâna ei salvatoare, ușurându-se în cel mai apropiat tufiș…sau lujer. Stația „Lujerului”. Peste puțin timp, va ajunge la căsuța lui spațioasă, va mânca o cină gustoasă, va face un duș și va merge la somn, în timp ce eu… Eu o voi lua pe cu totul alt drum, voi dormi în cu totul alt pat, voi face duș în cu totul altă cabină de duș; cât despre cină? Dacă mi se va oferi, o voi accepta. Ar fi al doilea lucru ingerat de mine în acea zi; sau al treilea, căci după ultima înghițitură de corn, am băut și o gură de Cola.

„Victor, Bianca, ea e Ancuța.”; „Ceee? Grasul ăsta să știi că nu-i prietenul meu!”; „Da, nu-i prietenul ei, dar o să se mute cu el când începe facultatea.”

Victor și Bianca sunt amândoi studenți la Design Interior. Livia îi numește pe cei doi, simplu, „the zoo”. Victor vrea cartofi prăjiți cu mămăligă, dar Bianca se lasă greu înduplecată; este dispusă să facă doar cartofi, nu și mămăligă. „Dar nu e corect ca într-un stat capitalist, un cetățean să nu aibă dreptul la mămăligă! Mă duc să protestez în Piața Universității!” „Victore, dacă nu taci, te arunc de la etajul zece și mămăligă te fac!” „Dar nu-i coreeeeect, vreau mămăligă, îmi placeee!”; „Nu-mi pasă. Taci dracu’. Sau mori.”

Din această ceartă drăgălașă îmi dau seama că „it’s just a game they play”, mai ales că Bianca a pus deja apă la fiert pentru mămăligă. Se pare că beneficiez și eu de o porție de cartofi prăjiți, care sunt chiar delicioși, crocanți și cu condimente. Cu toate că stomacul mi-e gol, mă satur repede. Ușa de la balcon e deschisă, aerul condiționat – pornit, spre a izgoni din cameră fumul de țigară. Livia învață pentru restanță. Mai rezolvă o integrală, mai ascultă o melodie, se mai uită la câte-un episod dintr-un anime japonez. Cu sonorul la maximum, sau aproape la maximum, fiindcă a cam surzit din cauza căștilor și, în plus, vrea să fie atentă la pronunția cuvintelor nativilor din Țara Soarelui Răsare.

Bianca răstoarnă mămăliga, care pare a fi o conglomerare amorfă de mălai. „N-ai pus și tu niște ulei în ea, ca să se lege calumea?” „Nu.”. „Așa o face de fiecare dată, Victore.”, adaugă Livia lămuritor. „N-ai USB la I-pad? Ahahaha, bagă-ți stick-ul în gaura curului!” Între timp, vărs cana cu Fanta pe podea și, crizată, mă apuc să șterg. Citesc dispreț pe chipul Liviei. Niciodată nu am putut să înțeleg discrepanța dintre ceea ce pretinde că gândește despre mine și ceea ce gândește cu adevărat. Suntem diferite, dar am fost una lângă cealaltă atâta timp. O aud frecvent spunându-mi „You’re my person.” sau „I hope that my longest relationship is going to be with you.”, dar comportamentul ei față de mine dovedește contrariul. E egoistă. Am încercat să i-o spun de-atâtea ori. „Gândește-te la cuvântul care se termină în « -istă » și te caracterizează cel mai bine.” „Muistă? Junkistă?”. Nicicând nu s-a gândit că ar putea fi egoistă. Recunoaște, însă, că e superficială când e vorba să-l asculte pe celălalt. Iar eu trebuie să mă resemnez și să înțeleg că, în cazul Liviei, țigările, iarba și bărbații „will always come first”.

„Ce mașină ți-a luat mă-ta, mă?” „Mercedes.”. „Păi, da. ȘerBĂNESCU. Până și-n numele ăstuia sunt bani.” „Cum ar veni, în traducere liberă, dragă Bănescu.” „Da, da, ahaha!”. „Victore, deschide gura, că vreau să-ți văd și io plombele!”

E înăbușitor de cald sub pătură, iar zgomotele sălbaticilor ăstora nu mă lasă să dorm. Mă foiesc în pat de o oră, încercând să nu-i bag în seamă, după ce încercările mele de a citi „1984”, una dintre cărțile ce zăceau în patul Liviei, eșuară lamentabil. Mă dau jos din pat, îmi torn o cană de Cola și mă duc pe balcon. E vreo trei dimineața, iar aerul rece de noapte – o binecuvântare. Îmi pun căștile și încep să ascult muzică. Dincolo de balcon, luminile periferiei vestice a Bucureștiului irizează pânza întunecoasă a nopții. Deasupra balconului, o macara galbenă decupează cerul în două. În clădirea de birouri de vis-à-vis, luminile sunt aprinse, dar liniștea e tangibilă. În imensitatea acelui bloc, în imensitatea acelui oraș, în imensitatea acelui univers, eu mă simt singură. Dar nu sunt. Gândurile îmi foșnesc în scap, ca niște frunze agitate de vântul de toamnă pe trotuarul cutiei mele craniene, în timp ce Cola încă mai sfârâie domol în cană.

Livia a rămas fără țigări, dar asta nu e o tragedie. Întotdeauna are un plan B în astfel de situații. De data asta, planul B e țigara electronică. Stă cu picioarele pe birou, se uită la un film și manevrează țigara ca o cucoană cu gonade masculine. „Livio, dacă e cutremur vreodată, ai belit-o la etajul zece. Mai ales dacă rămâi fără țigări!” „Duuu-te, coaie, cum să mor fără țigări?! Mă duc la porțile iadului și urlu: unde dracu’s țigările mele?!” „Ia să vezi șmecherie!”. Și Victor trage un fum puternic, după care îl eliberează pe display-ul I-padului. Fumul pare fluid, împrăștiindu-se pe toată suprafața plană ca o ceață groasă. Mai trage un fum, după care îl eliberează într-o sticlă și o astupă repede. Fumul nu se contopește cu aerul, ci rămâne captiv în sticla de plastic, urmând, probabil, să se condenseze după ceva timp. „Science, bitches!”„Este foarte fucking awesome!” „Cum ar fi să fii atât de beat încât să arunci țigara electronică și să calci pe ea? Sau cum ar fi ca, în loc de copii, să naștem aur?” „Maia Morgenstern sigur poate să facă asta! Și după aia își dă toți copiii exploatatorilor de la Roșia Montană, ca să-i ducă la produs.” „Da, da, face copii sub formă de ling…ouri, iar modalitatea de concepție e și ea suge…stivă!” „Parcă o aud cum îi zice lu’ bărbată-su: « Ia-mi și orgasmul ăsta! Da, da, ia-mi-l, ia-mi toate orgasmele! » “ „Victore, când vreodată o să taci dracu’ și tu?”.

Nu știu dacă Victor a tăcut vreodată. Ultima mea amintire din acea cameră e răcoarea balconului și răcoarea dimineții de zece septembrie. Da, s-a dus și ziua Anei, cum s-a dus și acidul din cana de Cola, care nu mai sfârâie. Gâtlejul încă îmi arde. El, la câțiva kilometri depărtare, e cufundat în vise și nimic nu poate să-i tulbure somnul cel din fiecare noapte. El are un regim de somn normal, o casă normală, o familie normală, o personalitate normală. Eu nu am nimic din toate acestea. Nici grădina zoologică din cameră nu are, dar între mine și ei există un alt tip de sciziune care mă face să vreau să-mi petrec restul nopții – și, de ce nu, restul vieții – pe un balcon oarecare. Și, în definitiv, ce ne unește? Pe mine de el, pe mine de grădina zoologică? De ce acceptă o ciudățenie cu drame existențiale în cercul lor? Iar eu, ciudățenia, de ce accept să mă înconjor de oameni cu care nu am nimic în comun? Din teama de singurătate?

Ce prostie! Goliciunea din ei însingurează și mai tare goliciunea din mine, iar din intersecția lor nu poate rezulta decât o mulțime vidă. Mulțimea mea e vidă cu mine în interiorul ei, pe când mulțimea lor, gravidă cu ei, îi va naște încontinuu și îi va îndemna să se înmulțească și să răspândească pământul. Între timp, în mintea mea, travaliul Insomniei începe din nou să-și dea de veste sosirea negreșită. Afară a început să plouă, iar curcubeul nu va mai brăzda fața nimănui în întunericul nopții.

Mai bine aș înghiți un Dormicum înainte ca repetitiva și neproductiva parturiție să se declanșeze.

(septembrie 2013)

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s