Home » Fără categorie » Dina

Dina

 

Motto:

Mă, eu întotdeauna am trăit după cum mi-a sunat mie în cap. Filosofia mea de viaţă e relativ simplă şi inteligibilă de tot prostul: dacă mi-e sete, cer apă. Dacă nu primesc, îmi iau singură.

Ehei, dragă Dina, dacă ar fi filosofia aşa de simplistă precum o faci tu… n-ar mai exista atâtea enigme ale umanităţii.

 O cunoscusem pe această Dina într-o seară rece, în vagonul de clasa a II-a al personalului de Bucureşti. Purta o fustă vişinie în carouri, avea părul şaten strâns într-o coadă şi se juca necontenit cu o ciudăţenie de animal, o pisică Sphynx care îi oripilase pe toţi călătorii prin faptul că nu avea niciun fir de păr. M-am apropiat de ea cu sfială.

– Bună seara! îndrăznii.

– Bună seara! Aa, şi dvs vreţi să-mi pozaţi „copilul”… Dar ce-aveţi, bre, ce-aţi văzut aşa extraordinar la o pisică fără păr? De parcă în trenul ăsta n-ar fi şi oameni chelioşi! răspunse Dina, mângâindu-şi pe botic „copilul” care nu părea să mă agreeze prea mult, după cum se uita la mine.

– Nu, domnişoară, nicidecum. Voiam doar să vă întreb dacă locul de lângă dvs. e liber, dresei eu situaţia.

– Aaa…făcu ea. Da, poftiţi. Dar vedeţi să n-o speriaţi pe Pufi! Săraca, e atât de timidă, mai ales în medii necunoscute şi ostile…

Începui să râd pe înfundate. Auzi tu, să-i spui Pufi unei pisici care n-a avut blană în niciuna din cele nouă vieţi, asta da nebunie. Zgomotul roţilor de tren îmi suna în urechi ca o muzică plăcută. Tocmai când mă gândeam să trag obloanele ferestrelor mele către lumea materială,  domnişoara se trezeşte să mă întrebe:

– Dar dumneata de ce eşti aşa de posacă? Ia uite, zici că ţi-a dat cineva doi pumni în faţă. Au te-a înşelat iubitul? Da, ştiu, şi eu am păţit-o cu un tip… era cu vreo 15 ani mai mare şi avea nevastă şi copii… afurisitul boalii, credea că mă fraiereşte pe mine aşa, cu una, cu două…Când mi ţi l-am luat de guler şi l-am dat afară pe uşă… a căzut în fund şi şi-a rupt clavicula. Şi după aia începe să strige la vecini: că e nebună, luaţi-o şi duceţi-o la balamuc, că m-am dezbrăcat în faţa hornului şi l-am chemat pe necuratul de-a intrat în Pufulica mea şi alte bazaconii de acestea, pe care un om întreg la cap nu le-ar crede în vecii vecilor… În fine, şi când în sfârşit să aflu că…

– Domnişoară, îmi permit impoliteţea de a vă întrerupe, îmi pare rău pentru eşecul dumneavoastră amoros, însă nu aceasta este problema la mine, ci e de altă natură…

– Înţeleg atunci…dar n-ar fi mai bine să ne tutuim? Dina Paraschivescu mă cheamă, cu cine am onoarea? zise ea, şi îmi întinse mâna, la care eu îi răspunsei corespunzător:

– Maria Tănăsescu, de asemenea, încântată. Ei, Dina, aşa sunt bărbaţii, mai… ticăloşi de felul lor. Totuşi, cred că există lucruri mult mai importante pentru care să-ţi consumi timpul şi energia. Avem atâtea de făcut, şi atât de puţin timp…

– O, eu am terminat-o cu filosofia demult… nu i-am aflat nici până în ziua de azi rostul, aşa că mă mulţumesc să trăiesc clipa şi să nu mai caut răspunsuri la întrebări pe care şi le pune toată lumea. Uneori, sunt nesimţită, alteori, sunt enervantă, dar de cele mai multe ori sunt eu însămi, cu toate păsărelele după al căror cântec dansează neuronii mei în prostie. Cică eu aş fi fost poetă!

 Trebuie să recunosc că am rămas destul de uimită când am auzit că năstruşnica de lângă mine, după care cineva care cade în fund îşi rupe clavicula, ar fi fost poetă. Tocmai asta m-a intrigat, exprimarea ei oarecum eliptică, a cărei prolixitate era accentuată şi de acel „cică”. Deşi nu prea aveam chef de stat la taclale cu necunoscuţi, tipa îmi aţâţase curiozitatea, aşa că o rugai să-mi explice de ce ar fi fost poetă şi de ce nu mai e, dacă într-adevăr nu mai e. Adevărul e că nici nu s-a lăsat îndelung rugată, căci din câte observasem până acum, era o vorbăreaţă notorie.

– Adică şi ce-aş pierde dacă ţi-aş spune? Povestea e ceva mai lungă…ştii tu…porneşti de la un punct şi te pomeneşti că ai ditamai figura geometrică….linii frânte, curbe, punctate şi alte drăcovenii. Aşa e şi viaţa: un traseu mai mult sau mai puţin sinuos, un labirint la capătul căruia găseşti un alt labirint, aşadar, un drum fără ieşire. Mă trezesc într-o zi că cerul e roşu, cu toate că era mai albastru şi mai senin ca nicicând. Eu îl vedeam roşu, şi pace, nu aveai ce să-mi faci. Aşa că m-apuc eu să scriu un poem despre roşeaţa iluzorie a cerului şi despre cât de nebună aveam să devin (nu, că mi-am ghicit singură destinul, stai liniştită, în privinţa asta nu m-am înşelat niciodată). Şi m-apuc să scriu, şi metaforele curgeau din străfundurile mele ca apele unei cascade supărate pe gravitaţie. Şi când am pus ultimul punct, mi s-a părut că acel punct creşte şi se face mare, mare, uriaş, şi capătă formă şi vine spre mine sub chip de înger, spunându-mi că n-am decât un singur drum pe care să merg, şi anume drumul metaforelor şi al jucărelelor lingvistice. Stau eu aşa şi mă gândesc, în naivitatea mea de poet novice, că arta de a scrie e mult prea grea pentru neuronul meu cel congelat şi că îngerul mă minţise şi nu făcuse asta decât ca să-şi bată joc de prostia mea.  

 Mai târziu, adică la vreo zece ani, după publicarea primului meu volum, aveam să aflu că nu spusese chiar baliverne. Şi totul a pornit de la un cer roşu… Dar ce viaţă am dus….n-am cuvinte să-ţi explic… credeam în tot ce scriu poeţii. De pildă, dacă Bacovia zicea că i se pare că aude materia plângând, şi eu aveam aceeaşi impresie. De câte ori evadam din lumea mea interioară în lumea telurică, îmi puneam mâinile la urechi, căci mi se părea că electronii şi celelalte particule jelesc întocmai ca în poemul simpaticului nebun de Bacovia. Eram un zombie, pur şi simplu! Mulţi, mulţi ani am plutit aşa, în derivă, neştiind pentru cine şi pentru ce trăiesc şi scriind tot felul de tâmpenii care unora li se păreau geniale. Mie, personal, mai ales acum, mi se par genial de idioate. Eram o boemă în adevăratul sens al cuvântului. Realitatea înconjurătoare mă durea, mă rănea, mă sufoca, simţeam tot timpul nevoia să-mi fac băgăjelul şi să mă mut în alt locşor din micul nostru Univers. Minte de poet, îţi dai seama! Mă strofocam să înţeleg de ce oamenii iubesc o vreme şi după ce se plictisesc, uită de ce-au simţit. Mă strofocam să pricep care-i sensul vieţii şi al morţii, de ce plângem când suntem trişti şi de ce merele verzi nu sunt albastre. Porcării, draga mea, crede-mă, pierdere de timp!!! Aşa au trecut anii pe lângă mine, şi fiecare zi era un nou supliciu, din ce în ce mai dureros. Ce, nu crezi că erau clipe în care îmi doream să mă sinucid? Ba da… Nu credeam în Dumnezeu, nici în diavolul, dar asta nu s-a schimbat nici acum. Acum, doar într-un singur lucru cred cu tărie şi anume în faptul că timpul fuge şi trebuie să profităm de el la maximum.

– Bine, bine şi cum s-a produs marea schimbare? întrebai eu, din ce în ce mai curioasă în privinţa ciudatului destin al tovarăşei mele de călătorie.

– Păi s-a întâmplat aşa, din senin. Serios. După ani şi ani de latenţă, în care n-am făcut decât să scriu chestii pe care mai toţi poeţii de duzină le pot scrie, am ajuns la concluzia că în afară de vreo două volume de versuri, nu mai realizasem nimic. Şi mă simţeam un nimeni. Nu ştiu pe câţi i-or fi încântat versurile mele, dar ştiu că mi-era tare ciudă că eu n-aveam să rămân în minţile oamenilor după ce nu voi mai fi. Probabil aveam genă de poet, şi nu geniu. Nimicnicia mea mă ardea. Şi-am zis eu aşa: „Băi frate, de ce să continui astfel, de ce să nu simt şi eu că-mi trăiesc viaţa? De ce să nu mă bucur de fiecare fir de iarbă, de fiecare răsărit, fără să mă întreb cine le-a creat şi cu ce scop?” Sincer, preferam să mă autoîndobitocesc, dar să fiu fericită. Adevărul e că nici nu m-am îndobitocit, dar nici cine ştie ce fericită nu sunt. Mi-am luat lumea în cap, fără ca nimeni să ştie; probabil că ai mei mă cred moartă, dar nici nu-mi pasă, drept să-ţi spun. Nimeni n-a înţeles sau n-a vrut să înţeleagă niciodată ceea ce simt, ceea ce sunt. Îmi amintesc că am ajuns la o apă mare, prea albastră. Excesiv de albastră şi rece. Malurile îi erau împrejmuite de sălcii peste care anii îşi lăsaseră vădit urmele şi broaştele spărgeau liniştea cu zbierătele lor penetrante. Seninul celest era mai senin ca nicicând, nici urmă de roşu pe bolta ce odinioară îmi schimbase cursul vieţii pentru eternitate. Mi se părea că cineva îmi pusese o pereche de ochelari cu care puteam să văd normalitatea în splendoarea ei. Mi-era atât de dor de normal, de parcă ar fi fost un odor de preţ pierdut şi recuperat ca prin minune. Am respirat adânc şi am simţit cum suflul noului eu pătrunde în mine. Frunzele, pietricelele, nisipul, fiecare păstrau în ele o poezie nouă, o poezie diferită, care nu mă mai chinuia şi îmi dădea un sens. Şi de atunci, tot umblu încoace şi încolo, nestatornicindu-mă nicăieri, ca un fir de cenuşă călătorind prin vânturi. Am cunoscut toate soiurile de oameni, am fost dezamăgită, am zâmbit, am plâns, am gustat şi din mierea fericirii, dar şi din amarul neputinţei. Dar am trăit. Mai nebună, mai tâmpă câteodată, uneori chiar fraieră, deşi la prima vedere n-ai zice că sunt uşor de îmbrobodit. Mă, eu întotdeauna am trăit după cum mi-a sunat mie în cap. Filosofia mea de viaţă e relativ simplă şi inteligibilă de tot prostul: dacă mi-e sete, cer apă. Dacă nu primesc, îmi iau singură. Şi în esenţă cam ăsta-i secretul. Pe Pufi am luat-o din Norvegia. Ce ţară, dom’ le, ce ţară! N-ai zice că se află pe acelaşi continent cu prăpădita noastră de Românie… În fine, oameni şi oameni, locuri şi locuri. Of, zici că am limbariţă… Şi ţi-am povestit, draga mea, despre trecutul meu, mai mult sau mai puţin ieşit din tiparele obişnuitului…

 Mă uitam la această creatură ce nu părea a avea mai mult de 30 de ani. Cât era de fascinantă! Şi cât de curajoasă. Părerea mea anterioară despre ea se schimbase cu mult. Citeam ceva tristeţe pe chipul ei oarecum palid, slab luminat de becul din compartiment. Oare de ce îmi spusese mie, o străină, toate acele lucruri care ţineau de intimitatea ei, de viaţa ei personală? Aş fi vrut s-o întreb atâtea, dar în timp ce eu mă chinuiam să formulez o exprimare cât de cât plăcută pentru ureche, tovarăşa mea de călătorie alunecase încet spre lumea viselor, mângâindu-şi delicat motanul Sphynx, ce părea să-şi fi îmbrăţişat stăpâna şi întru această lume.

 Trenul se apropia încet, dar sigur, către destinaţie, iar eu nu îndrăzneam s-o trezesc pe Dina, spre a-mi lua rămas bun şi a-i mulţumi pentru că-mi împărtăşise nişte lucruri atât de personale şi extraordinare. Am scos din geantă o bucată de hârtie, pe care am notat numărul meu de telefon şi l-am pus pe bancheta pe care dormea Dina, cu mesajul: „Sper ca aceasta să nu fie ultima noastră întâlnire. M-ai întrebat de ce sunt tristă şi nu am apucat să-ţi răspund. Aş vrea să o fac. Am multe de învăţat de la tine şi sper că mă vei ajuta.”

 Când am ajuns, în cele din urmă, în Gara de Nord, ceasul bătu orele două şi jumătate dimineaţa. Privii pentru ultima oară spre fereastra sub care se ascundea un suflet în care mă regăseam atât de mult şi mi-am dat seama că totul e atât de ambiguu… Aveam impresia că aerul devenea din ce în ce mai rarefiat şi suflarea pământului îmi înghiţea toate temerile şi toate iluziile. Trenul mai stătu 15 minute în gară, după care plecă mai departe, spre alte meleaguri, atât de îndepărtate, dar atât de proxime în imensitatea Universului atotcuprinzător.  

(martie 2010)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s