Home » Jurnal » Nu e ăsta un capăt de lume

Nu e ăsta un capăt de lume

finis

Echivalentul sintagmei românești „dor de ducă” în jargonul umblăreților fără hotare din lumea largă este, bineînțeles, faimosul wanderlust. Acest termen, însă, are un echivalent și-ntr-un jargon la care probabil că n-am îndrăzni să ne gândim foarte mulți dintre noi. Echivalentul dorului de ducă, al wanderlust-ului, în jargonul psihiatric, se cheamă dromomanie.

Fix ăsta era unul dintre simptomele pacientei cu care stăteam de vorbă într-o după-amiază târzie de august, în curtea umbrită a spitalului de psihiatrie unde mă aflam în practică. Sigur că dorul ei de ducă, judecat în contextul patologiei de care suferea, era cu totul și cu totul altă mâncare de pește față de mâncăriciul tălpilor ce mă apucă pe mine de îndată ce începuse să-mi istorisească peripețiile ei prin coclaurile nemțești și  daneze unde și-a înțărcat dracul copiii. Fără să-mi dau prea bine seama când, impulsul de a pleca oriunde vedeam cu ochii puse stăpânire deplină asupra echilibrului meu mental, care fu zgândărit ireversibil de spiritul său revendicativ. Să plec, așadar; asta trebuia să fac. Numai că eu n-aveam nici planuri și niciun șfanț de plecare până într-acea fatidică după-amiază; unde mai pui că la orizont se întrezăreau tentaculele amenințătoare ale celor trei examene de mărire de notă – atât de necesare ca să am și la anul bursa care trebuia să mă ajute să urmez făgașul mâncăriciului tălpilor și al ghesului inimii. Dar cu drăcușorul împielițat wanderlust nu era chip să te tocmești în vreun fel; era ca un copilaș sâcâitor ce nu se învoia să-ți dea pace până nu-i cumpărai vata pe băț sau mașinuța teleghidată după care tânjise până la lacrimi. Taci, tu, drace, că pe plac ți-oi face. Altă cale nici nu-mi închipuiam că există.

După câteva zile și nopți de cercetări efervescente pe toate căile posibile și imposibile, asezonate cu câte-un curs stingher la fiziopatologie și cu câte-un ochi aruncat la meciurile de tenis de la US Open, am, în fine, confirmarea. Voi pleca în Italia, pe coasta Adriaticii, într-un orășel pipernicit de care n-am auzit în viața mea, cu un nume ce sugerează exact contrariul caracteristicilor sale demografice: Vasto. Ce năstrușnicie minunată sunt schimburile astea de tineri organizate sub egida Erasmus+ în diferite colțuri ale Europei pe toată durata anului! Și ce bine e să constați că aforismul româneasc „cine caută, găsește” chiar se poate dovedi adevărat atunci când îți frige buza  mai tare. Sigur, au existat și câteva mici sacrificii în schimbul înfăptuirii acestui moft cvasi-vital pentru mine; primul a fost acela că a trebuit să renunț la unul dintre examenele de mărire, care s-ar fi suprapus nefericit cu perioada plecării mele. Până la urmă, îmi bag picioarele, mi-am spus eu fără să cântăresc prea mult situația. Dacă iau zece la cele două pe care am izbutit, totuși, să le susțin, boier Bibescu scrie pe mine. Dacă nu, soarta, destinul și horoscopul să-mi răscumpere necazul dacă or vrea. Eu plec, orice s-ar întâmpla.

Și am plecat. Dar pentru că mă hotărâsem să fac asta în cel de-al treisprezecelea ceas, n-aș fi putut să ajung la destinație cu avionul decât în schimbul unor prețuri destul de exorbitante pentru starea bugetului meu de la acea vreme. Ce e drept, urma să primesc rambursarea cheltuieililor de drum, dar la o dată destul de incertă după sfârșitul schimbului de tineri, iar eu n-aveam cum să scot bani din piatră seacă într-un interval de timp așa de scurt. Trebuia, așadar, să găsesc o soluție de compromis.

Am găsit-o, firește; fiindcă în caz contrar, drăcușorul împielițat numit wanderlust începea din nou să-mi facă urechile ferfeniță cu hohotele și cu bocetele lui neostoite. Am plecat, până la urmă, cu autocarul în loc de avion. O călătorie de pomină, cu plecare din autogara Rahova, care avea să dureze peste patruzeci de ore și care avea să-mi pună serios la încercare oasele, mușchii, ligamentele, discurile intervertebrale și toate celelalte elemente anatomice implicate în menținerea funcționalității aparatului locomotor. Partenerii de drum au fost și ei dintre cei mai aleși – și asta din toate punctele de vedere: limbariță fără margini, plăcere incomensurabilă pentru spart semințe și vociferat fix când încercai să pui și tu geană pe geană, preferințe evidente pentru audiatul muzicii lor caracteristice fără impedimentul unui gadget atât de incomod precum căștile – și câte și mai câte. Mă mir că au ajuns cu toții la destinație teferi și nevătămați, având în vedere scenariile atroce care se derulau în mintea mea și implicau gâturile lor, supuse unui gingaș tratament de strangulare.

Am mai uitat puțin de nervi când am ajuns, în fine, în Italia, după ce tranzitasem Ungaria și Slovenia pe autostradă, fără privilegiul vreunei priveliști sau apariții oarecare ceva mai acătării. Modulațiile reliefului caracteristice regiunii Abruzzo îmi aminteau întrucâtva de motivul ulucii românești și de alternanța sinusoidală atât de frecvent întâlnită în arta folclorică, ca întruchipare a suișurilor și coborâșurilor ce se identifică cu poporul român ca un fel de CNP. Iată că și italienii aveau CNP-ul lor unduios; cine știe, poate că asta o fi zestrea împărțită frățește de strămoșii noștri romani tuturor popoarelor ce-au luat naștere din rădăcinile lor vânjoase, dar – în mod paradoxal – atât de adânc implantate în sensibil.

IMG_3552Priveliște aridă și unduioasă a reliefului abruzzian, surprinsă în mișcare de pe fereastra autocarului 

Odată ajunsă în Vasto, sunt întâmpinată de o surpriză la care, totuși, ar fi trebuit să mă aștept, având în vedere cât de în pripă se desfășurase toată tărășenia și cât de puțin timp putusem să dedic informării minuțioase cu privire la proiectul Erasmus+ la care urma să particip. Desirée, organizatoarea din Italia, mă anunță telefonic, cu neînchipuită nonșalanță și stăpânire de sine, că locația proiectului nu avea să fie chiar pe teritoriul orășelului cel vast cât un vârf de ac un pic mai dolofan, ci în Casalbordino, un sătuc situat la câteva zeci de kilometri depărtare de el; mai exact, în punctul unde uscatul țărmurilor adriatice se cufunda în întinderea nesfârșită a apelor mării. Finisterrae (capătul Pământului) se numea, pe bună dreptate, pensiunea unde urma să fim cazați și care era închisă în mod normal publicului larg în acea perioadă a anului. Numai că mai exista o problemă: până la data efectivă de demarare a proiectului mai rămâneau vreo 24 de ore pe care eram nevoită să le petrec în Vasto, după care Desi avea să trimită o mașină după mine, ca să ajung și eu la coclaul unde un alt drac, cel mai probabil, își înțărcase copiii. Să profit, așadar, de crâmpeiul ăsta de civilizație atât cât mai pot, m-am îndemnat eu, hotărâtă să purced de îndată la exploratul orașului, în speranța că aveam să fiu capabilă să încropesc câteva fraze italienești care să mă ajute să nu confund catedrala San Giuseppe cu vreo geamandură portocalie zbătându-se resemnată în bătaia brizei.

IMG_3585
Lungomare Vasto Marina. Reușesc să-mi păstrez cumpătul și să zâmbesc în fața camerei, un pic mai calmă grație întâlnirii cu un alt voluntar român care urma să participe la schimbul de tineri, dar care era informat asupra necesității de a petrece o noapte în Vasto înainte de a ajunge la Finisterrae. O să mă rog pentru sănătatea lui toată viața fiindcă nu mi-am petrecut noaptea aceea dormind pe plajă sau în vreun boschet de rozmarin.
IMG_3587
Pe 16 ianuarie, de ziua mea, doi îndrăgostiți își sudau pentru vecie inițialele, lăsându-și iubirea pradă bătăii neostoite a brizei, pentru a-i testa trăinicia. Măcar nouă luni ştim sigur că dăinuise.
IMG_3610
Greu tare cu WiFi-ul prin străinități! O fi făcut Sanders mișto de noi, dar trebuia să fi-ncercat să trimită un tweet din Vasto și atunci cu siguranță ar fi căutat înnebunit primul zbor spre București; sau dacă nu, măcar spre Bogata, ca să-l roage frumos pe conaționalul său Snoop Dogg să împartă un hot-spot cu el.

Domol, de seară. Doi călugări catolici se îndreaptă, probabil, spre catedrala San Giuseppe, în vreme ce turiștii sau localnicii își văd de drumurile lor laice fără să schițeze vreun gest mai aparte, fără vreo mimică sugestivă, fără niciun indiciu referitor la starea ce planează asupra existențelor lor. Totul e inert și neutru de liniștit. Materia e amorțită, atomii-s somnolenți. Soarele s-a dus și el la culcare. Eu încerc să fac pe viteaza și născocesc un truc asemănător cu cel uzitat de alți așa-ziși viteji ca mine, care vor să pară că ei sunt de vină pentru înclinarea turnului din Pisa. În lipsă de turn, eu schimonosesc un pic un palmier. Am pomenit cumva că palmierul ocupă, după brad, poziția secundă în ierarhia preferințelor mele copăcești?

A doua zi de dimineață, în loc de mic-dejun, m-am delectat cu un gelato autentic, care era o asemenea încântare pentru papilele mele gustative – chinuite amarnic vreme de trei zile numai cu covrigi și alte ronțănele – încât puteam să jur că mi-am dat duhul și am ajuns în rai. Numai pentru fericirea senzorială resimțită la primul contact dintre palatul meu și înghețata cu Nutella și puteam să fiu mulțumită că alesesem să fac acest drum și să îndur infuzia de manele și semințe sparte de către conaționalii mei din autocar. Ca să nu mai vorbesc de nesiguranța ce plutea asupra restului zilelor pe care le aveam de petrecut pe teritoriul țării în formă de cizmă, acolo unde pământul se sfârșește și marea se întinde nestingherită asupra tuturor celor patru zări. Între timp, însă, mai era câte ceva de văzut în Vasto, așa că mi-am terminat înghețata și am pornit din nou la picior pe străzile pustii. E un oarecare farmec și în a vizita un loc la momentul său de anti-apogeu turistic; parcă ai timp să observi mai bine detaliile ce altfel ți-ar scăpa ochiului; parcă te poți concentra altfel asupra poveștii din spatele arhitecturii și asupra suflării nevăzute a orașului, care cu greu mai poate răzbate la fiecare individ în parte atunci când gloatele de vizitatori îi asaltează nesățioși fiecare părticică din complexul său organism.

Despre Vasto ar mai fi de spus, printre altele, că deși e de sorginte grecească, fiind întemeiat de bravul Diomede (rege al Argosului și luptător în războiul din Troia) cca. în anul 1300 î.Hr., orașul este puternic impregnat cu amprentele civilizației romane. În epoca lui Iulius Caesar, așezarea nu era atât de puternică și de bogată încât să merite ridicarea la rangul de colonie, însă a rămas o bună bucată de vreme municipiu roman, cunoscut pe atunci sub denumirea de Histonium. Urbea, deși mică, a cunoscut un progres fantastic de-a lungul timpului, care, totuși, nu a putut să contribuie la lărgirea granițelor sale și la îmbunătățirea statutului său teritorial. Toată lumea se mulțumea cu ce avea și nu visa la grandoare, cu toate că denumirea actuală a orașului, a cărei semnificație nu a putut fi în totalitate descifrată, sugerează exact iluzia pe care histonienii nu și-o plăsmuiseră niciodată-n minte. Și cine știe, poate mai bine au făcut. Cert e că reminiscențele autosuficienței și mulțumirii temperate reverberează până în zilele noastre, putând fi lesne citite pe chipurile trecătorilor pe care-i întâlnisem seara trecută în apropiere de plajă. „Ne e bine, nu vrem mai mult, nu înțelegem rostul zâmbetului, dar nici al încruntării, și am prefera să fim lăsați în pace.” Cam așa ar putea fi descrisă într-o frază atmosfera ce plutea în orașul văduvit de animozitate și de restaurante deschise, dar câtuși de puțin stingherit de acest aspect.

IMG_3683
Roman architecture is always a good idea.
IMG_3668
Catedrala San Giuseppe, lucrări de reabilitare și Doreii italieni, aflați probabil în pauza de prânz.
IMG_3692
Nici în această Piață Rossetti nu trece mai des autobuzul 601…

IMG_3695

Nu știu ce politică de funcționare or avea localurile de consum public din Vasto, însă după mulți kilometri parcurși cu stomacul chircit de foame, n-am găsit deschis decât unul cu specific marin, iar eu nu pun gura pe fructe de mare nici să mă pici cu ceară. Cafeaua era proastă și lungă cât o zi de post, iar pizza – de-a dreptul execrabilă. Mai mare rușinea să mănânci așa ceva în țara de baștină a celei mai îndrăgite mâncări din lume, dar burta n-are oglindă, mai ales când nevoia de nutrienți e stringentă. Ca atare, m-am plantat în fața cafenelei din poză,  în speranța că ora 17 avea să vină mai repede, aducând cu sine un espresso  și ceva de-ale gurii care să mai șteargă un pic din nefasta amintire gustativă a zilei ce tocmai se scursese. Cose della vita.

IMG_3706Măcar priveliștea oferită de Marina di Vasto a reușit să spele din celelalte păcate ale zilei…

IMG_3748IMG_3752Când ai în fața ochilor așa ceva, parcă începi să înțelegi de ce vechii histonieni nu aveau mania grandorii și de ce nici urmașii lor nu o au. Grandoarea e la fiecare pas, e în fiecare respirație pe care-o trimiți în plămâni și în fiecare impuls nervos care-ți ajunge la creier și te ajută să contempli o imagine ca cea de mai sus. Grandoarea e natura, grandoarea e orașul, grandoarea e omul. Grandor is in the eye of the beholder.

IMG_3858

 IMG_3866
Finisterrae.  La capătul Pământului. Cașcarabeta unde aveau să fie cazați treizeci și ceva de tineri adunați de prin toate colțurile Europei, printre care aterizasem și eu. Și, de asemenea, locul unde comunicarea cu vecinul de apartament e recomandabil să fie cât mai neconvențională posibil. 

IMG_3781Ehehe, și grandoarea mai e și o masă bună, pe care o primești, în sfârșit, după ce ajungi la coclaul unde nu bănuiai vreodată că ai să pui piciorul – ceea ce e posibil să fie, de altfel, și cea mai fericită turnură pe care destinul o poate lua pentru tine.

IMG_3867
Emel și Doga, dezamăgite că apa era prea rece pentru bălăceală.

IMG_3802

Michał, liderul de grup din Polonia, zâmbește resemnat în fața camerei. O companie aeriană le-a rătăcit bagajele lui și prietenei lui și nu dă niciun semn că ar face vreun demers în acest sens. Noroc că Gabi, unul dintre voluntarii români cu care mă reunisem în Vasto, a putut să-i împrumute un tricou și o pereche de pantaloni, ca să nu stea zece zile cu aceleași haine pe el. Cât despre prietena lui, Ewelina, ea nu a fost la fel de norocoasă – și de aceea a trebuit să-și facă apariția în fața noastră în costum de baie și în bluza de trening a lui Michał de câteva ori în zilele următoare, până ce i se uscau hainele de pe ea ori de câte ori le clătea la duș. Nu știu ce caracteristici anatomice determinate genetic or avea șoldurile polonezelor, însă n-a fost chip ca Ewelina să poată împrumuta o pereche de pantaloni de la niciuna dintre fete. Cu toate că ne-a rugat cu stăruință să n-o pozăm în ipostaza aceea, noi am pozat-o oricum. Am fost, însă, suficient de drăguță încât să nu atașez aici niciuna dintre acele poze, fiindcă Ewelina e fată de treabă și nu aș vrea să se supere pe mine.

IMG_3904Davide și-a autonegat accesul la telefon și la orice alte mijloace tehnologice pe durata întregii șederi la Finisterrae. E benefic pentru spirit și pentru limpezirea minții, socotea el, care se trezea în fiecare dimineață la ora cinci și făcea yoga pe malul mării, după care își lua chitara și începea să zdrăngăne un fel de odă adusă existenței, perfecțiunii Universului și frumuseții neîntinate a naturii – mama în brațele căreia suntem cu toții bineveniți să ne refugiem în vremuri de restriște. Îl vedeți în acțiune în poza de mai jos – mogâldeața aceea neagră cu brațele încrucișate deasupra capului, căutând să reconstituie chakra ideală pentru comuniunea sa cu chintesența universală.

IMG_3965

Eu, una, nu mă pricep așa de bine la chestiuni din astea profunde – mai ales când afară e frig al dracului și în jurul meu se află tone de mâncare și de referințe despre mâncare, că doar nu m-am înscris la un proiect pe tema aviației în spațiul extra-stratosferic; proiectul se cheamă EAT – Engaging in Alimentation and Tradition, și pe durata sa, cei treizeci și ceva de tineri europeni prezenți schimbă între ei informații culturale și degustă preparate culinare specifice țării lor, în a doua parte a șederii având sarcina de a adapta rețetele tradiționale astfel încât să elimine ingredientele nesănătoase,  fără ca asta să le știrbească din identitate și savoare. Vă dați seama ce mare adaptare am izbândit noi să dregem în cazul tochiturii. În loc să prăjim carnea de porc, am băgat-o la cuptor. Ce e drept, am mai redus ceva din colesterol, însă tochitura n-ai cum s-o faci cu piept de pui sau cu pește oricât te-ai strădui. E prin definiție nesănătoasă și va dăinui astfel, pentru că așa i-a fost dat. Tochitura e o treabă imuabilă, un reper de care ne putem agăța cu toții atunci când tânjim după constanță. Pentru că dacă există o definiție axiomatică a constantului, aceea e faptul că tochitura nu are cum și nici nu e nevoie să fie sănătoasă. O mănânci ca să te bucuri, nu neapărat ca să-ți susții funcțiile vitale sau să te aprovizionezi cu omega-3.

Hangița Ancuța, cu mămăliga aburindă și pălinca de pe fundal, gata să le stea la dispoziție convivilor. În dreapta, întreaga masă plină cu bunătăți românești, întru desfătarea simțurilor neantrenate ale mai puțin gurmanzilor noștri tovarăși de continent.

Printre preparate turcești, italienești, poloneze și croate, tochitura noastră-i regină fără drept de apel. IMG_4109Italiencele badass credeau că au rupt gura târgului cu bruschetele lor, însă când au gustat din tochitură, și-au mai revenit oleacă în simțiri și la realitate. Rita e tot îndârjită și promite să-și ia revanșa cu o MargheRita pe cinste, în vreme ce Benedetta și Davide dau cu pace, conștienți că nu ne-ar putea face concurență nici de-acum într-o mie de ani. Uite, dom’le, că e bună și yoga matinală la ceva.

Mie cel mai tare mi-au gâdilat simțurile, pe durata întregului sejur în Italia, chifteluțele din flori de dovlecei, tăvălite printr-o mâzgă făinoasă similară celei din care se fac clătitele, și umplute eventual cu bucăți de măr sau de…piept de pui. Lina, proprietara pensiunii și bucătăreasa-șefă, ne-a răsfățat zi de zi cu câte un preparat inedit, care să nu fie numai food for belly, dar și food for thought. Nu știu dacă ar asocia cineva bucătăria italienească cu florile de zucchini – verișorul sălbatic al dovlecelului românesc, cu coaja verde-închis și textura un pic mai crocantă, însă numai bună pentru chiftele, fiindcă nu zemuiește așa de tare ca dovlecelul  acela verde-albicios ce crește prin grădinile noastre. O rețetă simplă, modestă, dar inestimabil de valoroasă în economia simțurilor omenești. Candoarea, voioșia și ospitalitatea au tronat printre noi în fiecare minut de ședere la pensiunea Linei. Unde erau mutrele placide și supuse dializei de emoții ale urmașilor histonienilor pe care-i întâlnisem în Vasto la începutul călătoriei mele? Iată că găsisem aici, în plină sălbăticie, ceea ce numai civilizația se presupunea că mi-ar fi putut oferi. Nu ne-a păsat de frig sau ploaie, de defecțiunile tehnice care ne-au împiedicat să ne desfășurăm spectacolul de dansuri tradiționale, de internetul care mergea cu țârâita, de oamenii care furau router-ul ca să-l ducă în camerele lor; pentru orice, exista o soluție; și chiar dacă de multe ori se spune că „nu e ăsta un capăt de lume” atunci când se întâmplă ceva nefast, noi chiar eram la un capăt de lume și ne-am putut descurca admirabil cu vitregiile imprevizibilului care se instalează câteodată în viețile noastre fără să ne ceară permisiunea.

O himenopteră se cocoață pe un fir de rozmarin în floare, vrând să se înfrupte din nectarul lui. Recolta unei zile hai-hui pe plajă e spornică; cartea preferată a prietenei mele, Livia, e „Jocul cu mărgele de sticlă”, a lui Herman Hesse, așa că o să-i duc drept suvenir mărgica albastră, pe care Gabi a găsit-o îngropată împreună cu scheletul unei moluște ce părea că dormitase din Precambrian în nisipul acela ud  și sărat. Norii se-adună deasupra mării învolburate, iar eu nu am putut să mă scald nici azi. Încă e mult, mult prea frig.

IMG_4102
Doi oaspeți-surpriză. Veneau călare tocmai de la Bologna.

IMG_4366

Un vapor a poposit în larg vreme de câteva zile bune. Mă întreb ce-o fi cu el. Parcă mi-aș dori să am o șalupă, sau măcar o plută mai trainică, să mă pot aventura într-acolo și să-l cercetez mai de-a amănuntul. Nu am niciuna dintre ele și nici măcar nu știu să înot; apa e rece ca gheața, iar talazurile sale devin din ce în ce mai amenințătoare. Cred că urmează să se iște o furtună serioasă, însă calmul și seninătatea de la Finisterrae nu pot fi perturbate de așa ceva câtuși de puțin; ăsta chiar e un capăt de lume – ce altceva ieșit din tiparnița îngustă a ordinarului ar putea să se mai întâmple?

Paco. Paco ar putea să se întâmple. Dar Paco nu e un lucru rău; Paco e gânsacul din imaginile de mai sus – și mai mult decât un animal de companie pentru Vincenzo, stăpânul său, care l-a scăpat din ghearele unui vânător acum cinci ani, i-a oblojit aripa beteagă și l-a luat pe lângă casa lui; de atunci, Paco și Vincenzo sunt de nedespărțit, iar ori de câte ori acesta din urmă pleacă la cumpărături în Torino di Sangro, Paco îl urmează docil și îl așteaptă la intrarea supermarketului. Lina îl îndrăgește tare mult pe Paco și îl răsfață de fiecare dată cu bunătăți din bucătăria ei; ştrengarului îi plac în mod deosebit plăcintele cu cireșe amare și chifteluțele cu flori de zucchini. Dacă mă-ntrebați pe mine, n-are gusturi proaste tipul.

Pădurile de pini și climatul mediteraneean sunt sudate la șold ca țigara și cafeaua, iar locația noastră nu putea să facă excepție de la această regulă geografică nescrisă; în fiecare după-amiază, îmi făceam siesta într-un pin ceva mai plecat la pământ, care-mi permitea să mă cocoț în el fără mare dificultate. Speram să văd și eu veverițe sau bursuci zburdând printre tufișuri și ronțăind conuri și agrișe, dar în afară de insecte și de mici reptile ca cea din poză, pe care s-a încumetat să o întărâte Lorenza, nu am avut parte de altceva. De menționat că pădurile de pini au un statut aparte în legislația forestieră italiană, autoritățile fiind cu ochii pe ele ca pe butelie, deci nici viețuitoarele și nici flora nu pot fi afectate prea mult de intervenția omenească.

Când nu-mi făceam siesta în pădure, mă răsfățam citindu-l pe Turgheniev la propriu, în confortul șezlongului și sub imperiul aromei rozmarinului ce plutea pretutindeni, înecându-te, îmbătându-te, fermecându-te.

Zilele s-au scurs pe nesimțite, iar în cea de-a zecea a trebuit să mă întorc în Vasto, de unde urma să plece și autocarul meu spre București. Traseul de întoarcere nu a fost la fel de zgârcit ca cel de venire, având șansa de a trece și prin alte câteva orașe italiene precum Pescara, Rimini sau Ancona, unde a reînviat în mine nostalgia vaporului văzut la Finisterrae – cel ancorat undeva în apele îndepărtate ale Adriaticii, învăluit în numeroase semne de întrebare și adumbrit de regretul că nu puteam să ajung până la el dând din mâini şi din picioare fără să mă înec.

Am văzut un răsărit în Slovenia și am dat piept în piept cu realitatea că trebuia să plătești 50 de cenți pentru a-ți putea goli vezica în mod cuviincios în toaleta vreunei benzinării. Neprețioasă experiență de viață.

La finele călătoriei, am avut revelația că în limba italiană, cea mai muzicală dintre limbile pământului, aproape toate cuvintele se termină cu o vocală, această tendință de vocalizare manifestându-se inclusiv asupra numelor proprii masculine – vezi Davide sau… Gabriele, așa cum i se spunea lui Gabi la Finisterrae de către Lina și ceilalți membri ai cetei italienești.

Și am mai avut o revelație – poate cea mai importantă dintre toate: aceea că oricât de ostil ți s-ar părea un mediu necunoscut, oricât de greu ți-ar fi să te adaptezi avalanșei de nou ce te înghite în pântecul său hazardant, tot e preferabil statului pironit în același loc, sclav acelorași cutume și căsătorit pe veci cu plicticoasa zonă de confort. E bine să mai pleci urechea din când în când și la scâncetele revendicative ale drăcușorilor din tine, care nu-s, de fapt, decât manifestarea a ceea ce vrei cu adevărat. Ascultă-i și dă-le ce-ți cer, deoarece numai așa vor putea crește. Și ai datoria să îi ajuți să crească, fiindcă sunt ai tăi și numai ai tăi- oricât de exasperantă și de imposibilă ți-ar face viața câteodată.

 

Surse foto: Ancuța Ion, Gabriel Tudorică

Articol înscris în concursul Thailanda, Te Iubesc! organizat de KLM România, în colaborare cu Tedoo.ro și T.A.T. Balkans .

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s