Home » Jurnal » De ce nu sunt optimistă azi

De ce nu sunt optimistă azi

Mă simt datoare să explic de ce nu pot fi optimistă azi, cu toate că  am încheiat stagiul de pneumologie și anul 4 de medicină cu felicitări şi cu încurajarea că sunt pe drumul cel bun.

Punctul de plecare a fost textul de mai jos, pe care l-am postat pe Facebook în această după-amiază, de îndată ce am ieșit de la examen:

Astăzi s-au scurs 4 ani de medicină. La finele lor, nu am nici robă, nici lucrare de licență şi nici vreun titlu academic care să facă să stea mâța-n coadă. Sunt un neica-nimeni şi voi continua să fiu astfel chiar şi după ce voi înceta să mai fiu.

Competența profesională pe care o stăpânesc cel mai bine după şase sesiuni şi zece stagii este aceea de a-mi plânge de milă şi de a-mi sudui zi de zi neghiobia şi configurația astrală nefavorabilă.

La rubrica competențelor extra-curriculare (voluntariat, leadership şi alte rahaturi din aceeaşi gamă olfactivă), din păcate, cam bate vântul – fiindcă nu-ți dă nimeni certificate şi distincții pentru că faci treaba altora în mod sistematic şi pentru că eşti singurul schizofrenic care mai crede într-o oarecare formă de ordine şi în puterea păsării.

Cu un asemenea parcurs profesional admirabil, viitorul meu stă neîndoielnic sub cele mai strălucitoare auspicii. N-are nimica; măcar voi avea un motiv în plus să nu mă uit în urmă când voi decide să-mi iau lumea-n cap şi să mă înveşmânt într-o frunză de bananier sau de lotus în loc de halat.

Țin să mulțumesc, totuşi, catedrei de pneumologie; grație dumnealor, am început să îndrăgesc din nou medicina, după ce alții mă făcuseră să o duşmănesc aprig. Ce-o mai fi după asta, om trăi şi om vedea. De la anul, sper să pot trăi cu iluzia că ceva se va fi schimbat. Cu toate că nu am drept de liberă practică, o să-mi prescriu o cură de dezintoxicare umefistă încotro oi vedea cu ochii. Şi viața o să aibă grijă să treacă în continuare, nestingherită câtuşi de puțin de tribulațiile unui alt boț cu ochi ce îndrăzneşte să creadă că există ceva şi dincolo de huma în care a fost implantat.

‪#‎csf‬ ‪#‎ncsf‬ ‪#‎whothefuckcares‬

Unul dintre comentarii spunea așa:

La finele anului patru, da-mi voie sa-ti spun, ca te văd mult prea pesimista. Realista? Poate. Dar mai degrabă pesimista.

Oi fi eu pesimistă, dar probabil că există și un motiv care să explice treaba asta.

Nu pot fi optimistă azi fiindcă mi-e foame, am ratat trenul spre casă şi am băşici în tălpi de la atâtea drumuri şi de la contactul cu pardoselele colorate ale multinaționalelor din Bucureşti. După aproape trei luni, nu m-am dus acasă nici azi, fiindcă la nici jumătate de ceas după examenul de pneumo, am dat teste peste teste şi interviuri peste interviuri, în speranța obținerii mijlocului necesar hrănirii unui vis. Nu e un vis vital, dar nici un moft; mai mult chiar, are legătură cu medicina și ar trebui să se materializeze de la toamnă – asta dacă voi fi capabilă să îl hrănesc până în decembrie, când se presupune că aș primi rambursarea cheltuielilor investite în lupta cu morile de vânt. Și de acest din urmă „dacă” atârnă înfăptuirea visului, descuierea portițelor spre un alt Univers, aprinderea luminiței de la capătul tunelului și estomparea gustului amar al unei studenții care numai cum se cuvine nu a fost.

E ultima șansă de a-mi schimba traiectoria îmbârligată a destinului, cu o ridicolă fascinație ce o poartă neîncetat spre un mare nicăieri; și sincer, nu aș vrea să o pierd.

Vreau să muncesc. Vreau să uit că am o viață și să bag ca Migu’ opt ore jumătate pe zi în multinaționale, supermarketuri, restaurante, baluri, cafenele și scandaluri, vorba cântecului. Nu toată viața, ci numai până în septembrie, când le voi trage clapa și-o să mă dedic în exclusivitate împlinirii visului, pentru care ar trebui ca atunci să am mai multe mijloace.

Bun plan; cam mârșav, dar bun; asta e, n-o să sărăcească nimeni fiindcă le tragi tu clapa, mai ales că nu ești nici pe departe de neînlocuit. Dar…te-ai gândit tu oare că, având în vedere parcursul tău profesional de până în prezent și relația în desfășurare pe care o ai cu medicina, e foarte probabil ca HR-ul să-și dea seama de mârșăvia intențiilor tale și să-ți tragă ei ție clapa de fapt? Că doar așa e-n viață, știi bine că cine sapă groapa altuia cade singur-singurel în ea. Așadar, mai bine-ai pune deoparte și un plan B, mai curat, mai fezabil și la fel de eficient ca cel inițial. De unde să scoți un asemenea plan B? E numai și numai problema ta; câteva sugestii ar putea fi: din pământ, din piatră seacă, dintr-o vizuină de ornitorinc sau prin intermediul vreunei revelații divine onirice. Nu cuteza să lași mintea să-ți umble la para mălăiață ce-i cade în gură lui Nătăfleață; nu că n-ai fi tu destul de Nătăfleață – că dai pe dinafară de cât ești – , însă gravitația nu funcționează la fel pentru toată lumea, iar pe tine știi bine nu te-a simpatizat niciodată când ai avut nevoie.

Vorbeai de optimism? Vorbeam de optimism? Numai Aghiuță știe — încă n-am mâncat și nici n-am băut, dar nici nu-mi mai e foame și sete. Ducă-se pe pustiu necesitățile, deja a fost un efort supraomenesc faptul că am putut să-mi dau jos sandalele și să mă spăl pe mâini. Am un vis de îndeplinit și trebuie să lucrez la asta, în pofida suprimării unor nevoi fundamentale pentru oamenii ceva mai întregi la minte.

Optimism,de aici pornisem. Da, am fost optimistă; am fost optimistă când am dat la Medicină, pentru că deși mă aflam într-o mocirlă de rahat similară celei actuale, am avut credința că „lucrurile se vor schimba”; că voi ieși din mocirlă și că voi avea un sprijin, o siguranță, un centru de greutate care să-mi stabilizeze acțiunile și să-mi dea încrederea nestrămutată că nu trăiesc și nu visez pe nisipuri mișcătoare.

Au trecut patru ani și mocirla nu și-a redus cine știe cât din miasme. Nisipurile mișcătoare și mocirla de rahat încă reprezintă toposul în jurul căruia se învârte întreaga mea existență. Vestea bună e că sunt singură în asta, mai singură decât n-am fost nicicând. Și mă bucur nespus că e așa și că nu e nimeni altcineva obligat să îndure sau să ia parte la caznele la care m-am înhămat de bună voie. Unii ar spune că aș putea să văd toată tărășenia asta ca pe o lecție de responsabilitate și de responsabilizare; eu aș putea răspunde că lecțiile astea le-am învățat demult de tot și că mi-e cam silă să le recapitulez în fiecare zi pe care mi-e dat să o trăiesc. E o lecție pe care, de altminteri, mi-ar fi silă să o și predau, cu toate că mi-aș putea lua doctoratul pe această temă fără să mă strofoc prea mult. Numai că pentru mine și pentru restul lumii, cel mai bun profesor și cea mai bună lecție de viață e lovitul cu capul de pragul de sus. Nimic, niciodată, nu poate substitui experiența asta fundamentală.

Cu toate astea, aș fi nerecunoscătoare și nesimțită dacă aș afirma că am o viață rea. Nu neapărat prin prisma posibilității unanim recunoscute de a fi „și mai rău de atât”, ci pur și simplu prin ceea ce viața mea este în ansamblul său. Scriu, citesc, muncesc, gătesc, mă uit la tenis, particip la concursuri de travel blogging sacrificând weekend-ul de dinaintea exmenului, dar reușesc cumva să termin anul 4 de medicină cu altă notă decât 10 numai la radiologie (pe care am detestat-o profund și din toți rărunchii). Nu simt, însă, că niciuna din toate astea are vreo finalitate, vreun rost identificabil. Parcă totul e în van, parcă pedalez cu fervoare pe o bicicletă cu lanțul căzut, pe care numai cricul o menține într-o oarecare formă de echilibru static. Singurătatea mea, însă, e o mare alinare, care mă bucură mai mult decât orice – pentru că atunci când ești singur nu ai cum să fii o povară pe capul nimănui. Ești o povară pentru tine însuți, dar asta se acceptă, că doar tu și alter ego-ul tău împărțiți același ADN și aceeași carcasă sub care se ascunde un singur suflet și un singur om.

Optimismul nu funcționează la toți, și asta nu e cine știe ce nenorocire. E firesc ca cei ce populează habitate mai puțin vitrege decât mocirlele de rahat și nisipurile mișcătoare să poarte o încărcătură mai grea de optimism, care, în mod paradoxal, să le poată ușura drumul și să le cruțe articulațiile scapulo-humerale de o artroză precoce. Eu consider că sunt destul de optimistă pentru cât de pesimistă aș putea fi. Nu-mi reproșez nimic decât mie însămi, nu învinovățesc pe nimeni pentru rezultatul propriilor mele alegeri, îmi duc poverile atât cât mă țin umerii și șalele și îmi văd de drum atât de liniștită cât se poate. Da, e adevărat că mă zbat și dau din coate mult mai mult decât media populației de rând, dar nici asta nu e ceva nenatural. Da, mai e adevărat și că mă plâng mai des decât ar fi acceptabil pentru ca o ființă oarecare să nu fie considerată isterică și nesatisfăcută din punct de vedere sexual, dar repet încă o dată — nu revendic nimic nemeritat și nu învinovățesc pentru tumultul meu nici pe Dumnezeu, nici pe dracul și nici instituția de învățământ care mi-a dat, de bine, de rău, bursă în fiecare an; singurul vinovat sunt eu însămi, iar dacă printre imprecațiile mele nejustificate la adresa sorții și a altor instanțe se mai aude și numele UMF-ului câteodată, asta e pentru că mintea omenească nu știe să fie foarte selectivă atunci când o apucă inflamarea sudălmii; unde mai pui că la noi se mai adaugă și efervescența temperamentală, atât de caracteristică nației române, bat-o pecinginea să o bată.

În rest, nu știu ce-aș mai putea adăga, că și-așa am impresia că iar mi-am tocit buricele degetelor de pomană scriind poliloghia asta, care nu-i poate fi de un real folos nimănui. Noi să fim sănătoși; că până la urmă, dacă există ceva mai important decât optimismul și înfăptuirea visurilor, acel lucru e chiar banala sănătate – obiectul muncii mele și comoara clișeică pe care nu suntem nicicând capabili să o apreciem după cum ar merita.

Advertisements

2 thoughts on “De ce nu sunt optimistă azi

  1. Bună, Ancuța! Nu o să pretind că înțeleg prin ce treci, pentru că ar fi o minciună grosolană, și nici nu voi recurge la încurajări de doi lei, fiindcă ți-aș subestima starea de fapt. Azvârl și eu acest comentariu mai puțin cizelat ca ”poliloghia” ta pentru a-ți da de știre că nu ți-ai spus degeaba păsul. De fapt, citesc cam tot ce scrii și voi face asta în continuare, de fiecare dată cu același interes. Don’t mind me, I’m just a stranger floating around.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s