Home » Jurnal » Drumul spre ceea ce suntem

Drumul spre ceea ce suntem

capture-20140926-192853

Vorbeam ieri cu mama la telefon și o rugam să-și stoarcă neuronii și să identifice momentul și circumstanțele precise în care am învățat să citesc. Primul eveniment corelat cu treaba asta pe care l-a putut rememora a fost cum a chemat-o odată educatoarea mea în cancelarie, intrigată de faptul că găsise într-una din zile o frază scrisă pe tablă, iar ceilalți copii indicaseră că Ancuța fusese autoarea ei. „De unde știe, doamnă, să scrie și să citească? Ați învățat-o dumneavoastră acasă?” Mama nu a putut decât să ridice din umeri, poate și mai intrigată decât educatoarea. Aveam doar cinci ani, nici nu se punea problema să-i treacă cuiva prin cap să mă învețe să citesc și să scriu. Hmm, își aduse ea aminte mai târziu, parcă o rugasem cândva să-mi spună semnificația unei litere mai bizare întâlnite cine știe pe unde – poate un „Y”, poate un „Q”, poate un „K” – însă nu acordase prea mare importanță acestui fapt. Nimeni nu-mi pusese vreodată buchiile în față, nici măcar sub o formă extrem de subtilă sau, dimpotrivă, atrăgătoare pentru ochii unui copil de cinci ani. Așadar, de unde și cum învățasem să citesc va rămâne misterul primordial al existenței mele, pe care poate o să-ncerc să-l dezleg vreodată cu ajutorul unor ședințe de hipnoză – deși, dacă stau să mă gândesc, nu știu la ce mi-ar mai folosi.

Eu nu-mi mai amintesc de episodul cu intervenția educatoarei, ci de un altul. Era prin 1999 sau 2000 – oricum, cândva în preajma eclipsei totale de soare – iar eu însemnasem, fiindcă așa mă tăiase mintea la acel moment, numele mamei pe o bancnotă ieșită din circulație – bancnotă  depistată după aceea de cea căreia îi era dedicată, eveniment succedat de alte valuri de uimire ațintite către capacitățile mele inexplicabile într-ale buchisirii. Mi se pare întrucâtva curios că știam să scriu și să citesc, însă eram un dezastru complet la capitolul „oușoare și bastonașe”, milogindu-mă tot timpul pe lângă cele două colege de bancă ale mele, Georgiana și Cristina, să verifice dacă scrijeliturile mele erau cât de cât conforme cu ale lor.

Să zicem că exista, totuși, un motiv pentru care eram atât de picată din lună: n-am făcut decât un an de grădiniță – în speță, grupa pregătitoare – și asta cu mare dificultate, întrucât niciuna dintre educatoare nu voia să primească în grupa ei un copil atât de firav și de sălbatic, care ar fi trebuit să treacă prin toate etapele de socializare infantilă înainte să se pregătească să dea piept cu învățământul școlar. Mi se pare că miracolul a putut fi înfăptuit în cele din urmă grație unei pungi cu cafea și a unei cutii cu alune – artificiu care m-a ajutat ulterior să obțin și consimțământul medicului de familie pentru înscrierea în clasa I, căci și de această dată mă lovisem de refuzuri impenetrabile din partea tuturor medicilor la care mă purtase mama de mânuță. „E prea mică, doamnă, nu înțelegeți? N-are decât șase ani și nici douăzeci de kilograme, e neîndoielnic că după nici un an de școală, o să ajungă la surmenaj. Nu vă dau adeverință.” Aceste ultime patru cuvinte, „Nu vă dau adeverință”, îmi răsună și acum la fel de proaspăt în urechi ca și când cortexul meu auditiv le-ar fi înregistrat ieri, nu acum 16-17 ani. Parcă o văd aievea pe doctorița Enescu, în halatul ei de diftină cafenie, stând implacabilă cu mâinile ei cu degetele scheletice încleștate în cabinetul de pe strada Cuza Vodă, și pronunțând imperturbabilă sentința: „Nu vă dau adeverință.” Însă mama nu a disperat și m-a dus la alt medic, care – impresionat de dorința mea de a merge mai repede la școală și de cum îi lecturasem componentele sistemului digestiv de pe o planșă atârnată pe unul dintre pereții cabinetului  (cafeaua și cutia cu alune nu le mai punem la socoteală) -, mi-a dat magica hârtie prin care puteam să devin școlăriță din toamna următoare.

Nu vreau să demonstrez prin asta că am fost un copil precoce, pentru că nu consider că e tocmai așa. La vârsta la care eu scriam numele mamei cu litere de tipar pe o bancnotă ieșită din uz, Iulia Hașdeu își compunea deja primele creații literare în limba franceză. Dacă ar fi, totuși, să mă iau după spusele mamei, s-ar putea afirma că în anumite privințe, am avut ceva tendințe de precocitate: primii dinți mi-au ieșit la patru luni – vârstă la care, de altfel, pare-se că aș fi decis să mă și autoînțărc și să nu mai pun gura pe niciun fel de lapte, ci numai pe suc de portocale bine strecurat prin tifon. La nouă luni, cică aș fi rostit întâiul meu cuvânt – „tata” – și aș fi făcut primii pași (mai corect spus, prima goană, fiindcă nimeni nu se aștepta să mă dau jos din premergător și să încep să o iau la fugă prin casă, să iau contact cu pragul, să mă împleticesc, să cad și să mă ridic la fel de dezinvolt de jos, continuându-mi nestingherită cea dintâia explorare bipedă individuală). La un an și câteva luni, cică aș fi început să recit primele poezii și să merg pe o bicicletă cu patru roți. Dacă toate astea sunt adevărate sau nu, nu am de unde să știu, pentru că prima mea e amintire e de pe când aveam vreo trei ani; mergeam cu bunica pe lângă tufișurile de tuia din fața blocului și privirile mi-erau ațintite spre un cer senin de mai, unde aflasem că locuiește Dumnezeu. La acea vârstă, mintea mea era exagerat de fertilă pentru întrebări de tot soiul, așa că am rugat-o pe bunica să îmi spună ce mănâncă Dumnezeu acolo în cer. Nu mai țin minte dacă răspunsul ei m-a satisfăcut în totalitate, însă parcă pomenise și pâinea noastră cea de toate zilele, pentru al cărei miros izbutisem să dezvolt la scurt timp după aceea o fulgerătoare fascinație.

La grădiniță am trecut printr-un tumult destul de apăsător, întrucât eram singurul copil care nu reușise să-și cumpere culegerea roșie de jocuri din domeniul limbă și comunicare, Rița-Gărgărița. Nu era chip să o găsesc la niciuna dintre librăriile din Slobozia, iar la București, mama nu-și plănuise un drum deosebit numai pentru treaba asta, așa că am terminat grădinița fără Rița-Gărgărița. Nu aveam decât culegerea din domeniul științe și matematică, Greierașul albastru, iar în rest, mă descurcam așa cum puteam. Îmi copiam sarcinile din Rița-Gărgărița de la una dintre colege pe un caiet dictando și le rezolvam acolo, cu toate că adeseori, acele sarcini mă plictiseau nespus, așa că mă apucam să scriu ce-mi trecea mie prin cap la momentul respectiv. Nutream o pasiune deosebită pentru numele proprii – îndeosebi cele din familia mea, precum și cele din telenovelele momentului: „Esmeralda”, „Clara”, „Fernando”, „Meg”, „Ben”, „Dereck”, „Olivia”. Acasă, izbutisem să resuscitez o carte de Nicolae Labiș sortită pieirii de către bunica mea, care era prea puțin bibliofilă (mai ales atunci când rămânea în pană de hârtie igienică), și mă ocupam cu copiatul versurilor poetului călcat de tramvai pe caietul meu dictando ce substituia culegerea Rița-Gărgărița. Mi se părea frapantă similitudinea dintre poezia „Mama” și ceea ce observam că se întâmplă cu bunica mea, ce albea pe zi ce trece și căreia tot „mamă” se întâmpla să îi spun.

Mai rupeam câteodată foi din acel caiet dictando pentru a improviza din ele bilete de ieșire din spital și rețete. Nu erau creații întocmai originale, întrucât mă inspiram din documentele adevărate, care aparțineau bunicii și mamei și care enunțau diagnostice adevărate și tratamente adevărate. Eu făceam cumva un melanj din ceea ce-mi cădea sub mână, dar care căpăta uneori un oarecare sens. Mi-aduc aminte, de pildă, de un diagnostic de viroză respiratorie acută și de schema laborioasă de tratament pe care o încropisem, cu mare mândrie, pe măsuța miniaturală de lângă sobă și stând pe un scăunel din plastic portocaliu (pe care am petrecut mai mulți ani decât s-ar fi cuvenit și care e în mare măsură responsabil pentru scolioza care mă chinuie și în ziua de azi). Ca să fie treaba treabă, mama îmi luase din bazar, la stăruințele mele, și un halat de baie pentru copii din diftină cafenie, ca al doctoriței Enescu, precum și un stetoscop galben de jucărie, pe care abia așteptam să mi-l spânzur de gât de îndată ce ajungeam acasă de la grădiniță.

Abia pe la 8 ani m-am apucat să născocesc propriile mele creații (pseudo)literare, sub forma unor poezii puerile cu tematica anotimpurilor, iar mai târziu oleacă și a iubirii (inspirație telenovelistică, pentru că n-am fost chiar atât de precoce și din punctul de vedere al acestor experiențe). Prin clasa a patra, umpleam un caiet întreg cu povestea aventurilor unui ursuleț fermecat ce avea darul graiului omenesc, răpit de o vrăjitoare și salvat printr-un complicat cumul de circumstanțe și întâmplări. A fost cam unica creație în proză a copilăriei mele, după care nu am flirtat decât cu poezia – o iubire imposibilă pe care am abandonat-o în cele din urmă, făcându-mi-se lehamite de ea (ceea ce s-a întâmplat, de altfel, cu toate marile mele iubiri, orice natură ar fi îmbrăcat ele).

Au fost excepționale cazurile în care am fost satisfăcută de roadele minții mele. În pofida acestui fapt, le citeam și le reciteam obsesiv, în speranța că poate-poate o să se găsească măcar o frază sau un cuvințel care să mă facă să cred că nu-mi tocisem buricele degetelor de pomană. Uneori s-a întâmplat, alteori – de cele mai multe ori – ba.

Și totuși, eu am continuat să scriu. Nu organizat, nu conștiincios, nu temeinic – ci haotic și după cum aveam chef, niciodată la comandă și arareori pe o temă dată (mai ales în liceu, când preferam să particip la niște concursuri literare și să-mi iau notele la română pe asta decât să tocesc comentarii sau să încerc să reinventez eu însămi roata aberând pe seama aberațiilor altora. Nu, nu mi-a plăcut niciodată critica literară și am repudiat cu înverșunare orice manifestare asociată acesteia, inclusiv comentariile pentru bac și cercurile de lectură. Mai mult chiar, la toate examenele importante, am avut de fiecare dată note mai mici la română față de matematică, deși în clasă situația stătea exact pe dos.)

De-a lungul timpului, am vrut să mă fac vânzătoare, doctoriță, jurnalistă, traducătoare, profesoară și ingineriță. Am sfârșit prin a mă pregăti să devin doctoriță, cu toate că nu mai luasem demult în calcul opțiunea de carieră pe care o exersam prin joacă la vârsta de cinci ani. Toată lumea își închipuia că aveam să fac ceva în sfera literelor și a limbilor – ceea ce era perfect justificabil, în ciuda faptului că într-o zi am spus – răspicat, dar prostește – „Nu!” și m-am mutat de la filologie la matematică-informatică, intensiv informatică. Acolo, m-am dedicat cu fervoare vreme de cinci luni studiului disciplinelor „de real”, profesoara de informatică intenționând chiar să mă coopteze în lotul pentru olimpiadă. Însă într-o zi cu soare, în care s-a întâmplat să facem biologia în laborator și nu în sala de clasă, am mai spus încă o dată un „Nu!” înverșunat, decizând că aveam să urmez calea medicinei. Ce dacă săptămâna următoare ar fi trebuit să dau teză la fizica la care mă pregătisem asiduu timp de un semestru? Tot o săptămână i-a trebuit și Lui Dumnezeu ca să creeze toate cele, așa că m-am pus din nou cu burta de carte și m-am apucat să învăț pentru teza la chimie. Am luat nota 9.

De patru ani, merg tot înainte (că înainte era mai bine) pe făgașul medicinei , în speranța că într-o bună zi, o să ajung la un armistițiu cu mine însămi și cu alegerile mele. De ce? Pentru că simt că nu pot fi decât un medic mediocru, la fel cum n-aș fi putut deveni decât un scriitor mediocru dacă nu alegeam medicina. Dacă o să încerc să le combin pe amândouă – ceea ce mă încăpățânez să tot fac, în pofida conștientizării dezastrului ce pândește la orizont – e clar că rezultatul nu poate fi decât un hibrid de calitate mult inferioară mediocrității relativ sigure ce ar fi tronat asupra unei cariere singulare. Mi-aduc aminte cum în „Solenoid”, Mircea Cărtărescu se alintă cu iluzia ratării; așa-mi plăcea și mie să mă alint și să mestec oftând în orezul pus de bunica la foc (în vremurile de demult, când desaga cu dulciuri era veșnic plină), închipuindu-mi că eram o copilă sărmană ce avea de crescut patru frați, iar pentru asta era nevoită să slugărească în case boierești și să fie obidită în chip înduioșător. Numai că alintul iluziei ratării unora este realitatea pe care alții o trăiesc zi de zi pe propria piele, iar lupta supraviețuirii cu sine devine din ce în ce mai crâncenă pe măsură ce eforturile de a-ți demonstra că nu faci umbră pământului de pomană se înmulțesc.

Și totuși, versiunea ratată a lui Cărtărescu nu mai obosea umplând paginile caietelor studențești cu ceea ce a devenit „Solenoid”, pe când versiuni ratate autentice ale unor oameni mai mărunți se înhamă la aceeași misiune sisifică, ce nu-i face decât să se umple de mâhnire și să cadă pradă spleenului cronic precedând tratamentul cu inhibitori de monoaminoxidază sau autoadministrarea de alcool.

De ce citesc? De ce scriu? Ce rost mai are? De ce simt că trebuie să rup un fascicul de fibre din mine de fiecare dată când trebuie să sacrific o oră de lectură în favoarea căutării prevederilor noilor ghiduri de diagnostic și tratament al hipertensiunii arteriale?

Poate pentru că viața cotidiană e tot un fel de Rița-Gărgărița – înmiit mai complicată, însă la fel de plicticoasă pe alocuri. Și poate pentru că libertatea acelui caiet dictando, unde puteam să scrijelesc ce voiam și cum voiam, a avut un gust mult prea dulce pentru a putea să mi-l mai șterg acum – sau vreodată – din memorie.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s