Home » Jurnal » Viață nouă

Viață nouă

#psih

Când Valsul lui Amélie vrea să-i răsune în căşti, ea îl lasă pur şi simplu să răsune. Nu contează că i se pare că se potriveşte ca țața Aglae în Manhattan cu izul de usturoi şi de carne la grătar, sau cu neobrăzarea țânțarilor ce roiesc pe lângă cheiul Dâmboviței, înfruptându-se pe săturate din sângele ei enervant de uşor accesibil. Valsul lui Amélie e valsul lui Amélie, iar ea ştie asta, cu toate că a învățat cândva și despre tautologie. Valsul lui Amélie era în noaptea aceea substitutul îndemnului anestezistului de a număra până la zece, odată ce pătrunse în incinta sterilă a uriaşei săli de operații de la Politehnică. Luminile dispuse în rozetă la 10-15 metri deasupra pământului îşi legănau fotonii, nestingherite câtuşi de puțin de faptul că o așteptaseră o veşnicie.

Şi iat-o, într-un final, la propriu, când lobotomia a rămas unica soluție terapeutică. Nu îi e frică, nu există decât riscul de a se pierde pe sine, ceea ce i-ar putea surâde la o adică. Ce zice acum Chris Martin în singura cască ce nu a părăsit-o, cea dintr-o pereche ciordită demult de la Roma,  de către o ea care nu va citi niciodată aceste cuvinte, fiindcă a încetat să-i mai pese? “Nobody said it was easy, no one ever said it would be this hard.” Ce contează cât de priceput va fi chirurgul ei şi cine dă doi bani pe cum îl cheamă? Oricine se pricepe la distrugeri, iar ăsta e scopul definitiv al intervenției la care va fi supusă.

11755730_970425069667563_453453190011625066_n

“All these lights make this place look like a giant operating room, the one where I’ve been lobotomized.”

 

*

Inhalează cu toți plămânii pe care nu îi are eterul, cloroformul sau minciunile ce îi erau aruncate în față. Propofolul începe să îi alerge şi el prin vene, după 15-30 de secunde de nelămurire în care își făcuse cruce cu legăturile sigma şi cu cele pi deopotrivă. De ce o fi fost aşa de contrariat, nici el nu ştia. Probabil o fi avut impresia că moleculele lui se scăldau într-o baltă ale cărei străfunduri erau locuite de o puzderie de legiuni diavoleşti, cu iz de pucioasă,  coarne înfierate ce sticlesc în tenebre la unison cu ochii injectați, cu cogeamite cozi solzoase şi năpraznice şi cu cine mai ştie ce alte podoabe. Totul decurge conform graficului, anestezia atinge maximul ei de eficiență. Burghiul face “vrr”,”vrr”, “zdrr”, “zdrr”, neurochirurgul ia o duşcă zdravănă de samahoancă, după care purcede şi mai abitir la sfredelit – până când substanța cenuşie, molatecă precum o zeamă de colivă, începe să i se prelingă pe mâinile-i butucănoase ca unui țânc ce siluieşte o portocală potrivnică. Valsul lui Amélie scânceşte acordurile sale de pe urmă în chipul unui prohod famelic, ce nu răzbate dincolo de curbura răsăriteană a Carpaților.

*

lorDeschide ochii cu stângăcie, ca toate automatismele pe care şi le-a însuşit de fiecare dată taman pe dos. Leagănul fotonilor şi rozeta culcuşului lor parcă ar fi neclintite în ființa ei,  parcă ar fi prins rădăcini într-unul din volatilele sale straturi, subțiri ca nişte foițe de ceapă cercetate cu de-a amănuntul în laboratorul de biologie. Ea, însă, nu a avut nevoie de culcuş. S-a născut în picioare, aşijderea mânjilor, şi a eclozat dintr-un năvod prins cu un cârlig la uterul Pământului. Nu i-a lins nimeni cu băgare de seamă resturile organice cu care se procopsise în timpul călătoriei spre lumea extrauterină. Poartă o rochie scurtă vaporoasă, dintr-un material verde care nu seamănă a nimic, cu o inscripție timidă pe fața dorsală a gulerului – “ Follow your dreams and never give up.” Cel mai bizar i se pare că e încălțată cu niște sandale comode. Parcă e întâia oară când îşi simte călcâiele cu adevărat libere. Nu mai are niciun dubiu că de acum încolo, ele o pot purta oriunde va pofti – sau oriunde vor pofti ele. Are o meșă de cranioplastie pe cap, care o cam strânge, fără s-o deranjeze totuși peste măsură. Ca orice duduie de vârsta ei, e nedespărțită o poşetă neîncăpătoare, unde-şi duc veacul, înghesuite ca nişte sardele, tot felul de hârțoage indescifrabile şi cam vai de mama lor. Nu i-a stat niciodată în fire să le poarte de grijă lucrurilor. Încă e puțin amețită de la anestezie, însă ea nu conștientizează asta. Știe doar că trebuie să traverseze curtea labirintică a Politehnicii, să ajungă pe bulevardul Iuliu Maniu, să facă stânga și să o țină tot înainte. E ca și confirmat, însă până nu-și vede numele pe liste, nu are cum să fie sigură cu desăvârșire. Încă puțin și gata, va fi pregătită să preia cârma noii sale existențe. Cum mergea cu gândurile dispersate în toate cele patru zări, mai puțin la trotuarul pe care pășea, nu e de mirare că rată o crăpătură zdravănă din asfalt, din dreptul unei oaze de pustietate ce împestrița ca nuca în perete priveliștea urbană și ce servea pe timp de noapte drept sălaș șobolanilor altoiți din Militari. Nu avea, însă, să facă cunoștință cu ei decât la momentul oportun. Acum era în miezul zilei și rozătoarele ședeau ascunse în răcoarea subteranului, după care oricine ar fi tânjit în toiul arșiței acelei după-amiezi de Cuptor. Florarul ațipise, cu cozorocul bine tras pe ochi, ca nu care cumva să-i fie perturbată siesta de strălucirea extravagantă a astrului diurn sau de vreo muscă ori – Doamne ferește – albină momită într-acolo de parfumul mărfii diafane. Tramvaiele 1 și 25 se salutară fugitiv, împărțindu-și călătorii nădușiți și arțăgoși care, cum apuca. Lângă stația de metrou, un ins cu o pereche de blugi jerpeliți și cu o cămașă cu motive hawaiiene zdrăngănea la chitară o melodie necunoscută auzului ei. Zâmbi, fără să priceapă prea bine de ce;  nu fusese impresionată câtuși de puțin nici de melodie, nici de apariția muzicantului, dar cu toate acestea, îi aruncă o bancnotă de un leu în sticla de plastic decapitată pe fundul căreia se mai aflau alte câteva monede stinghere. Simțea că avea să mai treacă o eternitate până când va ajunge în campus, iar semaforul care nu se-ndura să capete culoarea clorofilei părea să-i alimenteze acest alarmant simțământ.

*

Curtea forfotea de tinerime surescitată, îngrămădită asupra avizierului care deținea răspunsul – acel răspuns care avea să le schimbe viețile negreșit. Da sau nu. Admis sau respins. Taxă sau buget. Prima zi din șiragul de mărgele temporale ce avea să se-ntindă pe patru ani era acolo, iar ea o trăia din plin, îi resimțea acut fiecare secundă și milisecundă cu toate viscerele, chiar și cu cele mai puțin sau deloc înzestrate cu terminații nervoase. Din când în când, din mulțime se mai elibera câte un chiot de extaz ori, dimpotrivă, câte un acces nervos de plâns, însoțit de o replică de alinare din partea vreunui bun samaritean: „Lasă, măcar ai intrat la buget la ASE…” Flăcăi și domnițe înveșmântați în tricouri albastre și cam dubios de entuziaști împărțeau pretutindeni pliante, sfaturi, felicitări și consolări. Unii dintre ei jucau rolul părinților care nu puteau fi părtași la bucuria ori la necazul odraslei lor și îi copleșeau cu îmbrățișări sufocante pe viitorii boboci care nu știau prea bine cum să răspundă acestor imprevizibile efuziuni. Alții abia așteptau să audă cuvântul „admis” din gura vreunuia dintre ei, că se și precipitau să-l invite pe respectivul să se înscrie în Ligă cât de curând posibil — pentru că dacă există vreun teritoriu politehnist unde curge lapte și miere și unde rețeta succesului nu mai e un secret pentru nimeni, acela este, fără doar și poate, Liga studenților. Bobocul accepta tot ce i se dădea cu infinită bucurie, începând deja să simtă prin tivurile veșmintelor sale sufletești conturul familiei-surogat ce-avea să-l crească, să-l iubească și să-l dăscălească pentru următorii patru ani. Viitorul era sclipitor, după cum enunța și sloganul companiei portocalii de telefonie mobilă care avea numeroase parteneriate cu facultatea și, mai ales, cu Liga. Da, viitorul nu avea cum să fie altfel decât sclipitor – chiar și pentru ea. Era admisă și se număra printre primii zece clasați.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s