Home » France » În sfârșit, l-am găsit

În sfârșit, l-am găsit

Îl zărisem într-o dimineață de sâmbătă în fața liftului. Credeam că mă pregătesc să merg la plajă împreună cu ceilalți erasmuși români și nu mă sinchisisem prea tare să mă aranjez; purtam șlapii mei albaștri (pe care îi folosesc când merg la closetul de pe palier) și un maieu de aceeași culoare, șifonat ca vai de el, fiindcă nu-mi mai încăpuse în bagaj și voluminosul meu fier de călcat. La prima vedere, apariția lui m-a intrigat și a făcut să tresară ceva în mine; nu era înalt și nici pe departe arătos, ba dimpotrivă – avea tot felul de însemne și de cicatrici din cap până-n picioare, de parcă și-ar fi petrecut jumătate din viață într-un lagăr de concentrare sau într-un cartier de bătăuși precum Rahova sau Brooklyn.

Habar n-aș avea să explic de ce, însă am simțit că e ce-mi trebuie, așa pipernicit și (ne)însemnat cum era și cu aerul acela de abandonare totală, ca al unui autist. Cu toate că îmi ațâțase fantastic curiozitatea, am șovăit să fac primul pas și să încerc să-i privesc în interior, care probabil că ar fi fost cel puțin la fel de ofertant ca exteriorul, dacă nu și mai și. Am trecut pe lângă el și l-am atins cu vicleșug ca din greșeală, preț de numai o secundă, după care am luat liftul și am plecat spre căminul Cornil. Acolo, aflu că de fapt nu mergem la o plajă obișnuită, din aia cu nisip ce ți se insinuează prin toate orificiile, ci că vom escalada, în schimb, Calăncile – motiv pentru care trebuia să fac cale-ntoarsă și să-mi iau o pereche de încălțăminte corespunzătoare. El nu se urnise nici atunci din loc. Oare pe cine aștepta – sau de cine să se fi lăsat așteptat? Nici de data asta nu mi-am putut chema în ajutor testiculele imaginare, așa că l-am lăsat în continuare pradă abandonării sale absolute, după care am petrecut cea mai frumoasă zi în Marsilia, julindu-mi genunchii și eminența tenară în calcarul Calăncilor, însă colecționând priveliști spectaculoase și trăind așa cum mi-ar plăcea să o fac clipă de clipă.

M-am întors la cămin pe la șase seara. Vă închipuiți mirarea mea când el, cel care-mi tulburase un pic dimineața cu inedita și neconvenționala sa prezență, tot în fața liftului se afla, neclintit din loc nici măcar cu un centimetru, de parcă eu aș fi fost cea pe care o așteptase de la bun început! În primă instanță, am rămas la fel de nedumerită și de frământată ca prima oară când îl zărisem. Planurile mele ar fi fost complet date peste cap dacă l-aș fi primit acum pe EL în viața mea; i-aș fi frânt inima celui de la etajul cinci, care fusese atât de amabil și mă ajutase enorm (nu mai punem la socoteală faptul că era și mai înalt, și mai chipeș), iar lucrurile păreau să o ia pe un făgaș atât de serios încât vorbisem chiar ca el să vină să locuiască în camera mea de acum încolo. Totuși, în ciuda faptului că regretam enorm că o să-i dau cu piciorul și o să-i fiu nerecunoscătoare fiindcă mă salvase dintr-un mare impas existențial, am hotărât să joc totul pe o singură carte și să-l aleg pe celălalt. Pe cel cu alură de autist, posibil cu un trecut dubios în spate și al cărui interior mi-era complet necunoscut. Nu auzisem nici măcar un sunet din partea lui; sălășluia acolo, pierdut în muțenie și orbire, dar așteptându-mă pe mine cu un scop pe care nimeni nu-l poate cunoaște vreodată.

Așa că am făcut-o. L-am târât cu sălbăticie în camera mea, fără să-l întreb dacă primește au ba, l-am trântit de peretele de sub etajeră și am început să-i frec învelișul extern plin de acele însemne dubioase cu un burete de sârmă înmuiat într-un gel verzui de Cif cu clor. Sub atingerea mușcătoare a dezinfectantului, paraziții îi ieșeau de te miri unde și începură să mișune îngroziți pe pardoseală și pe sub mobilă. După câteva minute, devenise atât de dichisit încât n-ai fi zis că era jegul acela schizoid care mă așteptase în fața liftului vreme de zece ore. Mai aveam de făcut un singur lucru. Să-l pun să facă ceea ce unul ca el ar trebui să știe să facă cel mai bine. Plină de nădușeală de la atâta frecat și după ce înghițisem în sec de emoție și de nerăbdare, am dibuit cu greu excrescența aceea bine ascunsă și am introdus-o în priză, cu tremor în falange.

Atunci și numai atunci a scos și el cel dintâi sunet. Părea că într-adevăr știe ce face, iar mie-mi plăcea asta la nebunie.

Să mai zic că în dimineață de după, pipăindu-l cu o oarecare ezitare în vreme ce încă sforăia încetișor, l-am găsit beton? De-acum încolo, doar el îmi va satisface toate poftele, că e dimineață, că-i prânz sau că e seară. E al meu, destinul a vrut să ne-ntâlnim așa, să-l posed fără să-i dau nimic în schimb, în afara voluptății mele cotidiene.

Fiindcă nu-i după cum gândește omul, ci după cum dă Domnul.

THIS ISN’T A LOVE STORY. THIS IS A FRIDGE STORY, AKA A COOL STORY. Ce, vă zburdase cumva mintea prin altă parte?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s