Home » Fără categorie » Razna?

Razna?

La micul dejun: cereale cu iaurt cu vişine, o felie de pâine cu “Croque-Monsieur”, o alta cu unt şi dulceață de căpşuni, o banană, o prăjiturică cu fulgi de ciocolată şi o cafea (cam baban pentru a mai putea fi numit “mic”, dar trebuia să am suficientă energie ca să asist precum vițelul la poarta nouă la gazometrii şi alte minunății pe care externii francezi le fac cu ochii-nchişi)…

La prânz: pizza congelată, chips-uri şi muuuulte alune. Şi suculeț de portocale în loc de diet Coke, ca să ne vitaminizăm şi să păstrăm imunitatea excelentă, care ne-a ferit de pneumonii şi alte podoabe, în ciuda întinderii corzii meteorologice la maximum (vânt năpraznic în Howth, Killiney şi Bray, ploaie matinală şi bălăceală impromptu în Atlantic, pe Inishbofin, la 8-10 grade Celsius, plus Mistralul cel colosal de pe Mont Puget. Măcar în Irlanda am avut cu ce să mă înfofolesc, însă acilea – ioc).

La cină: salată mediteraneeană cu măsline verzi, ou, smântână şi prostată canceroasă. Plus ceai de mentă pregătit…pe nepregătite, că încălzisem prea multă apă pentru cappuccino. Una peste alta, la întoarcerea din Marsilia, cred că 99% din ADN-ul meu o să conțină măsline verzi în loc de baze purinice şi pirimidinice.
În ultima vreme, sunt obsedată de ele şi de încă alte câteva lucruri: Chet Faker, Oh Wonder, “Shades of cool”( Lana, Lana, m-au ajuns blestemele tale), The Heartless Bastards, adulmecatul hârtiei cerate a cărților franțuzeşti pentru ECN şi mâncatul compulsiv de sărături. La biscuiții umpluți, care m-au ajutat să nu mor de foame pe durata ultimelor mele zboruri, am renunțat, cu toate că deloc cu inima uşoară. Sunt prea nenorociți ca să poți ronțăi câte unul cine ştie când, iar o singură bucată te bombardează instant cu 139 kcal. Nu e de surprindere că blugii au început deja să mă cam strângă – aşadar, probabil că acum trăiesc capitolul “Eat” din “Eat, Pray, Love”.

Mna. N-aş fi bănuit aşa ceva anul trecut pe vremea asta, când căzusem în depresia drumurilor cotidiene ale Fundeniului şi a unui octombrie mohorât, într-un Bucureşti care nu mai părea să aibă nimic de oferit. N-am plâns pe podeaua din baie, ca Elizabeth Gilbert, şi nici nu l-am auzit pe Dumnezeu poruncindu-mi să mă bag la loc în pat; m-am luptat cu mine, cu soarta, cu UMF-ul, cu hazardul – şi probabil că i-am suprainterpretat nițel mesajele subliminale ale acestuia din urmă, însă nu pot să zic că mi-a prins rău. Şi asta dintr-un singur motiv.

Fiindcă dincolo de fereastra ultimului tren, lumea apare zugrăvită în culori mult mai intense.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s