Home » Jurnal » Recurențe

Recurențe

14731219_1408222409191208_4248877127329619071_n

În poza asta e insula de unde apele crescânde ale oceanului mi-au șters, în cea dintâi zi de octombrie de a anului 2016, drumul de întoarcere către uscat. Nu aș numi-o neapărat traumă, însă tărășenia respectivă a lăsat ceva urme, care nu s-au sfiit să răzbată dincolo de bariera sinilie și diafană a conștientului.

De vreo săptămână încoace, visez aproape noapte de noapte – în contexte mai clare sau mai vagi – că sunt pierdută-n largul mării. Mi-au reținut atenția în mod deosebit visele din ultimele două nopți. În cea dintâi, se făcea că ajunsesem la poalele unui deal, împreună cu o cucoană al cărei soț se sfârșise pe drum, din cauze necunoscute. După ce ajunserăm în vârful dealului, ne întâmpinară o multitudine de prăjini flexibile și înalte de câteva sute de metri, de care te puteai agăța ca să te bucuri de o priveliște de ansamblu mai generoasă. Mult mai generoasă. Din nu știu ce motiv, eram ferm convinsă că ne aflam în Martinica, însă proaspăta văduvă îmi spuse că halucinez și că ne aflam, în realitate, în Irlanda…

De partea cealaltă a dealului cu prăjini, se întindea oceanul – nesfârșit, sclipitor și câtuși de puțin tulburat. Soarele ne dogorea cefele, iar din loc în loc, omuleți cu o constituție fizică cel puțin bizară și purtând costume de baie cu paiete se prosteau în neștire călare pe prăjini, fluturați ca niște drapele când spre miazăzi, când spre miazănoapte de briza cumințică. Mă încumetai să încalec și eu o trăsnaie din aia năzdrăvană, iar când ajunsei în vârful acesteia, ea începu să se lungească și mai tare și să mă legene deasupra oceanului, până când siluetele oamenilor cocoțați pe prăjini și dealul pe care acestea din urmă erau înfipte deveniră punctiforme și se contopiră cu un minus infinit inaccesibil simțurilor mele. Rămăsesem doar eu, călare pe-o prăjină care nu se mai sătura să se lungească, suspendată deasupra unui plus infinit de unde noțiunea de maree părea superfluă și intangibilă.

Azi-noapte, am visat că ajunsesem iarăși în larg, pe o plută roșie care pierise din orizonturile unui grupuleț de alte trei-patru persoane cu care mă întovărășisem; ele nu se depărtaseră prea mult de țărm și porniră în căutarea mea de îndată ce îmi pierdură urma, însă cum pluta roșie era de negăsit, crezură că mă prăpădisem. Ținându-mă din toate sforțările de niște mânere rudimentare și alunecoase, eu pluteam undeva în derivă și simțeam că într-adevăr murisem înecată, cu toate că eram perfect conștientă de ce pățisem; cel mai probabil, nu eram prea sigură dacă murisem au ba, așa cum nu de puține ori mi s-a întâmplat să nu pot discerne dacă evenimentul cutare a fost aievea sau doar a survenit în faza REM a somnului cel de toate nopțile. În fine, cum pluteam eu așa în incertitudine existențială (la propriu), se nimeri să ajung într-un final pe niște țărmuri din apropierea Bordeaux-ului. Cum răzbisem din Mediterană în Atlantic plutind fără încetare cred că e inutil să încerc să-mi mai explic. După aceea, firul s-a cam rupt; îmi mai amintesc că am ajuns într-un spital și că am auzit vorbindu-se ceva despre niște doctori care făceau naveta zilnic cu avionul din punctul x în punctul y, însă nimic mai clar de atât. Tot ce-mi mai amintea de periplul meu oceanic era greutatea din mâini și din picioare, precum și gustul de sare persistent din gâtlej.

Revenisem la profan și la teluric și mă simțeam întrucâtva obligată să dau totul uitării.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s