Home » books » La joie de vivre, gnomul lui Amélie și mersul pe valuri

La joie de vivre, gnomul lui Amélie și mersul pe valuri

Alaltăieri a avut loc târgul internațional de carte Gaudeamus în capitala meleagurilor mele natale, iar eu n-am avut habar de asta. Pentru că nu mi-a păsat. Ce diferență față de primele zile ale anului în curs, când încheiam cu fervoare și entuziasm ultima povestire din cartea pe care plănuiam s-o public cândva anul ăsta. Cât de lehamite mi s-a făcut de tot ce ține de un asemenea proces.

La ce bun să publici o carte? Ca să se șteargă strănepoții la cur cu niște foi pe care e imprimat numele tău în antet? Sau ca să nu te lași mai prejos decât Adam cel cu jurnalul și care cică ar fi fost și el prezent la târg cu o capodoperă înțesată de sfaturi despre cum ar trebui să faci din actul copulației o vrăjeală romantică, astfel încât tipa să nu-și dea seama că tot ce vrei e doar să-ți freci penisul de pereții canalului ei vaginal?  Ca să te lauzi pretenilor (dar mai ales dușmanilor) cu cât ai câștigat din încasări? Ca să-ți faci un pomelnic din parcursul profesional de pe Facebook, unde să adaugi nenumărate rânduri de „Writer at Cartea X(XX)”, „Writer at Cartea Y”, „Writer at Cartea Z”, „Writer at Cartea ϴ” și așa mai departe?

Ca să fii nemuritor și rece, cu toate că cel din urmă atribut ți l-ai putea foarte simplu însuși murind, că doar mortul n-o rămâne cald toată moartea?

Hmm, nu, mersi.

Poate s-ar găsi ceva proști să îmi cumpere cărțile, dacă aș fi suficient de agresivă cu promovarea sau dacă aș da like-uri cu nemiluita, ca să primesc și eu altele la schimb. Sau dacă mi-aș sponsoriza postările de pe pagina aia de rahat, care e stalkerită de unul sau cel mult doi psihopați. Însă numai gândul de a face una ca asta mă oripilează. Cum adică, să plătesc ca Nicu și cu Gicu să aibă aberațiile mele sub ochi, chiar dacă ei probabil nu intră pe feisbuc decât ca să vadă poze cu pisici sau pizdici? Păi asta deja mi se pare un soi de viol intelectual, iar eu numai de un cazier pătat nu am nevoie în momentul de față. Să-mi cumpăr domeniu pe blog și să scriu acolo constant și meticulos, cu categorii relevante, reclame enervante și o listă groasă de urmăritori pe care să-i lăicuiesc fără să le citesc postările? Nici treaba asta nu prea sună a mine.

Esența a ceea ce vreau să transmit constă în concluzia mea axiomatică din ultima vreme: anume că o reușită în ale scrisului nu se poate obține decât în două moduri – care, de cele mai multe ori, e recomandabil sau chiar imperios necesar să se completeze reciproc:

  • să-i pupi în cur pe alții;
  • să te pupi în cur pe tine însuți.

Iar după un deget și-un plastic băgate în orificiul cu pricina, dar și după o viață (limitată la dooj’ doi de ani, ce e drept) de trăit printre oameni cu limba lungă și dată cu șmirghel pe toate părțile, pot să spun (și să-mi fie cu iertare) că mi s-a luat de orice fel de interacțiuni anale. Și nu, n-am fost nicidecum abuzată sexual în copilărie. Ah, și mai am și probleme cu coloana, așa că nu pot să mă contorsionez prea mult ca să încerc o comuniune între orificiul de import și cel de export al materiei.

Așa că scriu aici, unde nimeni n-are niciun interes și niciun imbold să mă citească.

Mă veți acuza – voi, cititorii fantomatici – de frustrare și de lipsă de atenție. Nu voi contesta aceste acuzații în niciun fel.

***

Vineri după-amiază, am umblat prin tot orașul în căutarea unui anticariat cu prețuri decente la cărți. În drumul meu prelungit în mod imprevizibil, evident că m-a răzbit foamea, așa că m-am răsfățat cu o bucată de pizza luată de la Boulangerie de Marseille, de pe lângă Noailles – o dugheană destul de sordidă și cu produse de calitate incertă -, însă cum foamea-mi dădea ghes în neștire, am ignorat fără preget aceste aspecte neglijabile. Mi-am luat o bucată rotundă de pizza la 2,20 euro, despre care fusesem asigurată că avea să conțină numai brânză. Oh, Doamne, și câtă brânză a putut să conțină! Deja simt cum îmi bălește cerul gurii numai când scriu aceste rânduri rememorative. O crustă groasă-groasă de brânză topită delicioasă, sub care se găsea sos de roșii dătător de umami, cu un blat moale și destul de necopt – însă perfect în combinație cu celălalt mix de ingrediente -, avură darul de a face de neuitat experiența acelei după-amieze hoinare de noiembrie din centrul Marsiliei. După puseul surprinzător de fericire trupească, am găsit, în sfârșit, și prăvălia cea îndelung căutată cu hrană pentru suflet, de unde am înșfăcat cu voracitate vreo șase volume, pentru care am plătit în total șapte euro. Foarte fain loc, undeva la intersecția dintre Cours Lieutaud și Cours Julien, spre care m-a îndreptat GPS-ul în tentativele mele bâjbâite de a găsi un anticariat în modul offline. 

Întoarsă la cămin cu desaga plină cu cărți și cu un zâmbet mijind din ce în ce mai sigur pe dinăuntrul meu, mi-am desfăcut o doză de bere, din care am băut doar jumătate, după care am cedat oboselii și am alunecat spre lumea lui moș Ene.

Spre seară, am mâncat fasole cu cuș-cuș, am desfăcut sticla cu șampanie pe care o cumpărasem pentru drumeția din ziua următoare și m-am uitat la Amélie – probabil pentru a douăzecea oară în viață.

20161118_224310

Ar cam fi cazul să mă întreb dacă nu am început să mă iubesc prea tare…

***

A doua zi de dimineață, m-am trezit la șase, fiindcă aveam de gând să-ncep drumeția montană cât mai devreme cu putință, ca să nu mă prindă iar întunericul prin pădure, ca data trecută la Gémenos. Zis și făcut. Nu știu de ce, dar eram ferm convinsă că trebuia să iau autobuzul spre Aix-en-Provence de la Castellane, adică de la 15 minute de mers pe jos, însă verificând orarul liniei 50, constat cu stupoare că stația de plecare se află la autogara Saint-Charles, adică nu la 15, ci la 50 de minute de mers pe jos depărtare…Sigur, metroul ar fi fost o alternativă, dar parcă nu m-aș fi îndurat să epuizez o călătorie când aș fi putut foarte bine să-mi utilizez capacitățile bipede dacă aș fi știut de la bun început unde trebuia să ajung. În fine, nu prea am avut încotro și a trebuit să fac sacrificiul ăsta, fiindcă autobuzul spre Vauvenargues avea să plece din Aix la 08:15 – și mi-ar fi fost imposibil să ajung acolo la ora aia dacă o porneam pe jos spre gară. Nu era sigur că voi ajunge nici măcar dacă aveam să iau metroul, însă mi-am zis că merită încercat. Of, și ce-am mai înjurat când, ajunsă pe peron, mașinăria îmi alunecă de sub priviri ca un fluture pe care-l surprinzi polenizând o margaretă și pe care vrei să-l prinzi pentru insectar… Abia peste șapte minute avea să sosească un altul – era clar, nu aveam să ajung în veci în Aix până la 8:15 și mai și consumasem o călătorie de pomană, dar răul era deja făcut…

Și cum un rău nu vine niciodată singur, ajunsă la Saint-Charles la 07:28, bag mare viteză pe scările nerulante, ca să nu mă împiedic de ceilalți pasageri, cu gândul că poate-poate aveam să prind autobuzul de 07:30. Proastă inspirație, însă. Și proastă apreciere a lungimii cârnatului de trepte, care mi-a damblagit angrenajul muscular al membrelor inferioare cu mult înainte de a-l pune la încercare pe munte…

Am ajuns pe peron la 07:31, autobuzul se vedea cum trece liniștit de bariera de la ieșirea din autogară. Futu-ți morții mă-tii. 07:40 să fie. Cât durează drumul? întreb apoi șoferul pe un ton arțăgos, deoarece constatasem că îmi uitasem acasă butelca cu cafea.

37 de minute.

Futu-ți morții mă-tii a doua oară.

Adică aș ajunge în Aix la 08:17, două minute mai târziu după ce autobuzul spre Vauvenargues avea să-și ia tălpășița. Fui dintr-odată cuprinsă de o stare interioară întunecoasă, la constatarea că nu contează cât de razant ratezi și cât de aproape ai fost ca să reușești; important e că nu ai făcut-o. Ah, ce bună ar fi fost acum o gură amară de cafea și ce soartă la fel de amară a avut cea pe care o pregătisem cu atâta nădejde că avea să-mi mai lumineze un pic trezirea.

Ca întotdeauna, pesimismul meu a fost, desigur, nefondat, întrucât am ajuns în Aix la 08:10, așa că am avut timp să prind autobuzul spre Vauvenargues, chiar dacă acesta nu staționa în autogara principală, ci într-un fel de dependință a acesteia, situată la vreo două intersecții depărtare. Uite că s-a îndurat Divinitatea de eforturile și de alergăturile mele, uite că mai există dreptate în universul ăsta; ce bun e Dumnezeu, ce grijuliu, ce iubitor.

Vauvenargues e un fel de Cuca-Măcăii, unde primăria e o clădire mai mică decât cea a primăriei din Ciochina și care, de altfel, servește și drept școală. Nu puteai detecta nicio suflare de viață la 08:48, ora la care am pus eu piciorul acolo, însă câteva minute mai târziu, un supermarket SPAR abia își deschisese ușile, așa că o zbughii înăuntrul său, în speranța că voi găsi cafea.

N-am găsit.

Am găsit, însă, ceva mai pasionant în drumul meu spre Pic-des-Mouches – care, pare-se, se afla la 9.9 km depărtare, așa că trebuia să-mi pregătesc gioalele sufletește, însă îndeosebi trupește. „Cabana cu cărți”, o mini-bibliotecă stradală fără niciun fel de constrângeri, de unde îți puteai alege ce carte îți poftea inima, cu condiția de a lăsa o alta în loc.

20161119_091745

Am mai descoperit, de asemenea, cât de nimerite pot fi unele contraste la care nu m-aș fi gândit până atunci: galbenul din miezul tufănelelor cu verdele ramurilor de brad, roșul iederei de toamnă târzie cu cremul zidurilor pe care le îmbracă, galbenul-lămâi al trandafirilor îmbobociți cu ruginiul frunzelor care  poposiseră printre spinii și frunzele lor.

20161119_09142820161119_09144420161119_091512

…și-n miez de munte, după un urcuș continuu și previzibil, am dat peste o câmpie în toată regula, unde-am făcut un scurt popas ca să-mi dau jos geaca, fiindcă întreg spatele îmi era asudat și rece:

20161119_094353

Pentru a ajunge la poalele muntelui pe care voiam să-l escaladez, a trebuit să tranzitez, pe o porțiune de 7,8 km, o pădure cam înspăimântătoare, fără niciun marcaj de traseu (probabil aplicația mea de orientare o luase iarăși razna, dar n-aveam ce face) și cu avertismente referitoare la faptul că sezonul de vânătoare era în toi și trebuia să ciulești bine urechile, ca nu carecumva să te trezești cu vreun glonț în tine. Drept urmare, am făcut ceva ce nu mai făcusem și nici nu-mi închipuiam că aveam să fac vreodată – am renunțat complet la căști.

Eu.

Fără muzică.

Vreme de două-trei ore de mers neîncetat.

Minunile sunt posibile.

A fost greu, dar pe de-o parte a fost și mai bine, căci m-am mulțumit cu ciripitul păsărelelor și am putut astfel resimți mai autentic pulsațiile naturii înconjurătoare. Până la urmă, ăsta era și adevăratul motiv pentru care mă încumetasem să iau la picior atâta amar de drum, nu?

În apropiere de poalele muntelui, am dat peste doi vânători, care erau înveșmântați în geci portocalii, bine vizibile de la distanță, și-și ocheau prăzile șezând pe niște scaune rabatabile de la marginea potecii.  Mi-a fost rușine să-i pozez, parcă m-aș fi transformat eu însămi în vânător. De fapt, asta și sunt, la o adică. Numai că eu nu rănesc (sper) pe nimeni vânând amintiri.

20161119_110711

Ăsta e rezultatul (cred) al încrucișării ilicite dintre un măceș și un mur (?). Pentru că în dragoste, în război și în…pădure, totul este permis.

Interminabilul drum prin pădure se sfârși într-un final, și iată-mă ajunsă la Col de Portes (631 m), de unde începea și traseul către Pic des Mouches (1011 m) – drum montan în toată regula, cu pietre, noroaie, păduri de pini, transpirație cât cuprinde și alți drumeți cu bețe în mâini și rucsacuri în spate. De ce se numește Pic des Mouches (Vârful Muștelor)? Ei bine, pentru că de îndată ce ajungi pe culmile sale, începi să auzi bâzâitul enervant al acestor creaturi înaripate, cărora – dintr-un motiv cu totul străin de mine – pare să le placă la înălțime. N-am simțit de niciunde nici miros de hândel și nici n-am dat de vreo altă sursă de ispite care ar putea să le atragă, așa că prezența lor pe vârful cu pricina e cu totul inexplicabilă, însă îi justifică numele pe deplin.

20161119_130034-blurr

Pic des Mouches. Transplantasem șampania din sticla ei originală într-una cu dop convențional, ca să fie mai ușor de transportat. Și da, e foarte probabil să fi luat prea în serios îndemnul autoarei Catherine Bensaid, chiar înainte de a-i fi citit  măcar cartea.

Însă faza cu adevărat simpatică s-a întâmplat abia după ce am schimbat un pic priveliștea și m-am dus mai înspre vale. Mai mulți alpiniști cu chef de vorbă se holbau la sticla mea de așa-zis Cabernet Sauvignon de Chile, nevenindu-le să creadă că vinul parcursese atâta distanță până în Franța. „Mai știi, o fi fost adus de gnomul lui Amélie Poulain!”, zise unul dintre ei, mai în glumă, mai în serios. Gnomul lui Amélie zici? Știi tu oare, nene, că eu chiar seara trecută am văzut-o pe Amélie pentru a douăzecea oară, dormind în brațe cu al ei gnom în stația de metrou și pasându-i-l apoi încrezătoare prietenei sale stewardese, ca să-l plimbe prin toată lumea? Am râs, m-am bucurat și am decis în sinea mea că toată tărășenia în cauză avea să fie un semn premonitoriu pentru o viitoare călătorie a mea în țara din care provenea vinul pe care-l dădusem peste cap în drumeția din săptămâna trecută.

20161119_13342320161119_135553

20161119_140152-1

Mă tot uit la pozele astea – prostește, narcisic, obsesiv – și… tot nu-mi vine a crede că-s reale. Parcă ar fi instantanee dintr-un videoclip de Angus și Julia Stone. Poate al piesei Wherever you are. Sau poate For you. Sau poate o piesă nouă, nescrisă încă, ale cărei versuri ar trebui să fie compuse de mine.

Iubește-te, viața te va iubi.

Dicton care nu se putea dovedi mai adevărat când, la drumul de întoarcere, după ce tranzitasem jumătate din pădurea ce amorțise în prevestirea crepusculului, m-am întors în sat cu mașina vânătorilor (sau, mai precis, în carlinga sa), o Toyota 4×4 vizibil încercată de drumurile forestiere, iar ei au fost atât de drăguți încât și-au pus puștile într-o  cutie bizară din metal ca să am și eu loc. Probabil copoiul lor simțise că îmi curge sânge cinegetic prin vene, fiind nepoată de vânător și pescar.

Azi am stat în casă ca trista, însă n-am fost tristă deloc. Mă hrănesc din amintirea călătoriilor mele ca un șarpe boa ce înghite un elefant întreg o dată la șase luni, după care poate hiberna liniștit, fără să mai aibă nevoie de altceva. Mesele mele sunt, însă, ceva mai dese, ceea ce e un bun prilej de punere în practică a unor ritualuri fără de care mi-e din ce în ce mai greu să-mi imaginez existența (OCD much?). Ca de pildă, aprinsul lumânărilor parfumate.

20161120_190928

Iar faptul că am făcut paste cu rozmarin proaspăt cules de pe munte în drumeția de săptămâna trecută mă umple de un fel de joie-de-vivre de nedescris, cu toate că încă plutesc, în mare măsură, într-o ceață existențială care n-ar putea fi ratată nici de cel mai hodorogit foghorn (că tot am aflat în seara asta că există și așa ceva), pe o mare tulbure și agitată.

O să mă ridic eu întrucâtva deasupra valurilor, dacă El îmi va transmite că așa trebuie făcut.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s