Home » Jurnal » Ultima vineri de noiembrie

Ultima vineri de noiembrie

În ultima vineri de noiembrie de acum opt ani, mă duceam la prima mea întâlnire adevărată cu un Făt-Frumos. Ca mai toți Feții Frumoși de care Ilenele Cosânzene cele naive se lasă seduse la vârsta de 14 ani, și acesta se dovedi, în realitate, a fi membru al Frăției Zmeilor – o organizație secretă pentru proastele care se visează în lumea lui Amélie Poulain, cu lumânări care ard în baie în vreme ce ele se lasă pradă reveriei pe closet, volume de versuri publicate în Marea Britanie și caserole cu cartofi prăjiți făcute poștă de la un cămin la altul.

Partea de-a dreptul ilară a poveștii e că dacă ar fi fost ca visurile mele de acum opt ani să se fi împlinit, ar fi trebuit ca mâine să sărbătoresc  un an de la nuntă, cu un tort kitchos și o sticlă de șampanie deschisă în parcul de la Catedrală, pe banca unde nasul lui Făt-Frumos i-a înghețat în după-amiaza aia de noiembrie așa de tare, că a și bolânzit la pat două săptămâni după aceea, procopsindu-se cu o simpatică pneumonie.

Opt ani mai târziu, însă, nu-s nici măritată, nu mi-am perpetuat ADN-ul și, în general, n-am niciunul dintre reperele de stabilitate după care tânjeam cu o înțelepciune idioată la vârsta de 14 ani. Și nici că se putea mai bine. Am o lume de posibilități în față și tot ce trebuie să fac e să îmi propun cu adevărat să deschid anumite uși – pentru că atunci, nu încape nici pic de îndoială că voi reuși să fac întocmai.

În anul 2016 – în care ar fi trebuit, cel mai probabil, să mă ocup de creșterea plodului lui Făt-Frumos – , am călătorit în șapte țări,  am muncit de mi-au sărit capacele pentru medicina de anul cinci și pentru Erasmus, mi-am învins lenea (de nevoie, nu de altceva) și am susținut, în sfârșit, nenorocitul de examen de limbă franceză, am citit mai multă beletristică ca nicicând în existența mea, am avut surpriza de a-mi recăpăta – măcar parcelar – încrederea în umanitate, am fost prinsă de flux pe-o insulă pustie și de întuneric pe munte, am râs și-am plâns deopotrivă în aeroporturi, am mâncat muguri de brad, am băut samahoancă, am învățat să nu mă mai uit la calorii și cantități și…să mă iubesc pe mine însămi ca întreg.

Mi-aș fi dorit ca, în urmă cu opt ani, cineva să-mi fi spus că se poate și altfel, nu că „o să treacă” și că mai există și alți Feți-Frumoși pe lume (ceea ce e oricum un adevăr mult prea ridicol de evident pentru a-l mai enunța). Mi-aș fi dorit să sper și să-mi propun să mă vindec prin mine însămi, nu prin altcineva – pentru că suferința nu e ca o răceală pe care să o tratezi, la nevoie, cu un bărbat în loc de paracetamol. De ce nu a existat pe vremea aia un tembel sau o tembelă care să mă tragă de mânecă și să-mi urle în ureche: „Fato, nu există nicio durere pe lumea asta ce nu poate fi vindecată cu un pahar de vin bun, un bilet de avion, un peisaj de munte și încrederea că ești pe drumul care trebuie”? De ce nu am auzit vocea eului meu din viitorul de azi, căruia puțin îi mai pasă dacă o să aibă vreodată o casă, o masă, un bărbat și un copil, pentru că explorarea lumii exterioare și a celei interioare i se par îndeletniciri cu mult prioritare față de evenimentele tip „piatră de hotar” convenționale de care e plin Facebook-ul din zori și până-n seară?

De ce nu mi-am dat seama la timp de ceea ce-mi doresc cu adevărat de la viață și, mai ales, de la mine însămi? Nici nu mai contează.

Tot ce contează e că în ultima vineri de noiembrie din 2016, pot să afirm cu zâmbetul pe buze că încă am capacitatea de a simți lucruri despre care habar nu aveam că pot măcar sălășlui în interiorul meu. Iar asta nu poate decât să mă umple de speranță. Pentru că dacă există ceva care să semnalizeze începutul sfârșitului, acel lucru e anestezia simțurilor.

Și eu simt, mutește, orbește și surzește,  că va fi bine. Că nu are cum să fie altfel.

P.S. Și chiar dacă, prin reducere la absurd, n-o să fie bine, o să-mi fac un cappuccino, o să-mi încalț șosetele pufoase și o să ascult obsesiv melodia Take you away, de la Angus și Julia Stone, strecurată sub plapuma și mai pufoasă de la Ikea. O să închid ochii strâns, strâns de tot și o să-mi imaginez minunății ce nu se pot înfăptui vreodată, dar care vor părea atât de reale încât vor avea o eficiență remarcabilă ca placebo.

Și o să apăs pe repeat până când o să adorm.

Sau până când alarma va anunța că e ora să mă îmbrac și să plec la spital.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s