Home » Fără categorie » Marea hotărâre și puricii ce-o cotropesc

Marea hotărâre și puricii ce-o cotropesc

Cât de liberă și de fericită m-am simțit azi pentru că am hotărât, în sfârșit, să-mi bag picioarele cum trebuie. Adică nefăcând rău nici altora, cât mai ales nici mie. O să devin, cum ar zice mama, un fel de „pielea pulii”, dar o să pot să pun capul pe pernă liniștită, fiindcă tare-mi mai place să dorm – și pe cât de mare e plăcerea asta, pe-atât de puțin am avut parte de ea de-a lungul vieții.

Sunt în Franța, dar nu prea sunt deloc aici și simt că o să regret tare când se va apropia ceasul plecării. De fapt, îmi vine să smiorcăi încă de pe-acum, fiindcă-s proastă și inconștientă și fac abuz de truisme cum ar fi timpul ăsta n-o să se mai întoarcă.

20161111_115908

Nu-s în Franța fiindcă-s cu gândul la dormitorul lui Chet Faker din Australia și la cum mă crăcesc eu în fața lui, în stil Sharon Stone și Basic Instincts, pe un fotoliu lăbărțat și pufos.

Nu-s în Franța fiindcă-s cu gândul la un potențial internat în Réunion sau în Guiana Franceză, ori pe undeva prin Antile sau, de ce nu, în Martinica sau Mayotte.

Să fiu doctorul satului și să locuiesc într-o casă din stuf, pe acoperișul căreia să se cace zeci de mii de colibri, de papagali și de păsări-paradis.

Să pun deoparte solda aia de 40% și să o investesc în vizitarea unor arhipelaguri de care n-a auzit nici dracul, sau să-mi cumpăr un echipament decent de urcat pe munte.

Să-mi iau un cort și-apoi un tort. Cu multă Nutella și cu căpșuni pe dinăuntru – musai pe dinăuntru -, cu fulgi de cocos rași din cocotierul ce-mi umbrește terasa și cu migdale crănțănitoare tot din recolta proprie, în care a dat Domnul să nu-mi sparg dinții până acum.

Să mă ung pe piele cu o loțiune anti-șopârle și să dorm într-un hamac legat de trunchiurile a doi palmieri de pe malul mării.

Să trimit soarele cu oborocul prin poștă în colțul ăla posomorât de Europă răsăriteană unde le am pe mama și pe bunica.

Să am un cățel flocos și nebun, care să alerge în mare după meduze și să vină la mine să-i oblojesc rănile când îl înțeapă vreo vietate oceanică în lăbuță.

Să beau în fiecare seară un pahar de vin cu miros (doar miros) de vișine putrede, în vreme ce soarele inflamat ca o tumoră abcedată își autoevacuează conținutul purulent în turbionul valurilor hulpave.

Să citesc câte-o cărticică frumos înmiresmată în fiecare săptămână.

Să-mi fie dor de șosetele pufoase și flaușate pe care le am acuma în picioare, dar să nu fie nevoie să le mai port vreodată, că e prea arșiță.

Să alerg ca nebuna prin ploaia caldă, să mă iau la fugă cu flamingii și cu struții, să mă împiedic și să cad în noroi, să mă spăl în mare și-n saliva săruturilor unui Chet Faker care să nu fie faker, ci mai real decât tot ce nu e-n tirada asta intraductibilă.

***

Băăăă, ho! Prea mult conjunctiv, iar la histologie tocmai tipul ăsta de țesut ți-a mâncat zilele și nopțile în anul doi de facultate. Să țesem, deci, cu alte moduri și cu alte timpuri.

Mă autoplagiez din ce-am scris pe Facebook, deși nu prea văd rostul acestei acțiuni prostești:

Sunt intoxicată și impregnată cu omul ăsta până-n ultima punte de hidrogen din cea mai sighinașă bază azotată ce-mi compune ADN-ul.

L-am introdus în planurile mele de Crăciun, de Revelion și din următorii zece ani și i-am trimis o scrisoare înflăcărată, alături de un bilet de avion spre Marsilia (doar dus, că de întors n-am mai avut bani).

Mai că-mi vine să pun un tacâm în plus la masă de fiecare dată când zice „Melt my happiness/Some kind of fucked up mess”, iar fâșiile de mozzarella se topesc în aglomerarea de spaghete din farfuria mea mare și solitară. Chet Faker e ca herpesul – dacă ți-a intrat pe sub b(l)uză sau…prin alte părți, nu mai scapi de el toată viața. Chet Faker e herpesul meu, numai că eu n-am de gând să-l transmit nimănui, așa că bâști, luați-vă gândul.

De fiecare dată când intru la duș și-l iau pe Chet cu mine, realitatea trage supusă cortina și se retrage în culise. Nici nu zici că a jucat atâtea acte de futilitate și de comedie amară, în care s-au aruncat în ea cu roșii stricate, cu ouă și cu suduieli dintre cele mai împovărătoare. Nu vreau să-mi închipui cum arată harta cerebrală a receptorilor mei dopaminergici în momentele alea, cel mai probabil să nu o poți deosebi de cea a unui morfinoman. De vreo două luni și ceva, sunt într-o euforie artificială permanentă, de ale cărei proprietăți elastice am abuzat inconștient și nesățios; și tare mi-e teamă să nu se rupă și să mă propulseze, ca un bumerang ce și-a uitat sensul de întoarcere, în extrema cealaltă. A anti-euforiei și a depresiei non-stricto sensu – pentru că, să fim serioși, dacă aș fi fost deprimată cu adevărat, n-aș fi avut de unde mulge atâtea căldări cu neuromediatori ai beatitudinii. S-ar putea zice că-s bipolară în atare condiții? Neah…am citit jumate din cartea verde de psihiatrie a francezilor și nu-ntrunesc nici măcar un criteriu așa cum trebuie. Oi avea, poate, vreo tulburare de personalitate, da’ asta n-am mai apucat să studiez, că mi se făcu lehamite între timp de cartea cu pricina și o dusei înapoi la bibliotecă.

De ce aș renunța, la o adică, la minciuna asta delicioasă care mă ține întrucâtva pe linia de plutire? În afara faptului că numai când nu dorm nu-mi vâjâie capul și că nu-mi stă mintea să învăț (pe lângă o grămadă de alte motive care accentuează fenomenul de pe urmă), nu simt că mi-ar dăuna în vreun fel. Dar asta fiindcă-s suspendată într-o bucățică vagă de timp și de spațiu – nici într-un prezent autentic și croit pe măsura mecanismelor mele adaptative, nici într-un viitor unde e probabil să mă reîntorc cândva.

Sunt în limbo și în limbă după Chet Faker.

Nu-s nici în căruță, nici în teleguță; iar asta îmi permite să visez, să fantazez, să întruchipez o versiune rizibil de proastă a unei Amélie Poulain care ar vrea să fie și cu ștromeleagu-n cur, și cu sufletu-n rai.

Eh. Până vine din urmă realitatea aia adevărată în care tu va trebui să dai din coate și să-i trimiți SOS-uri lui Sancho Panza, tu încearcă să faci rai din ce ai. Și nu mai alterna atâta persoanele, modurile și… timpurile. Prezentul ar fi, ca să vezi ce ironie, mai mult ca perfect.

Bruhahahahahahaha.

Azi mi s-a părut că aburul din duș exhala mirosul unui cuptor în care se coc cornulețe. Din alea mici, cu rahat, zahăr pudră și osânză, de care face mătușă-mea Mimi cu orice ocazie mai acătării. Nu m-am dat niciodată prea tare în vânt după ele, însă parcă mi s-a făcut dintr-odată poftă de căcărezele alea tăvălite printr-un praf alb, ce duhnesc a amoniac de la  șapte verste și ți se sfarmă cu greu între măsele. Pff, ce acritură plicticoasă poate să fie rezidenta aia de Victoria. Se vede că îi lipsește o fărâmă de Chet Faker în veața ei de proaspăt doftoreasă venită din viforul Normandiei în Provența cea scăldată de soare. Să-mi bag picioarele, și când mă gândesc că e mai mare ca mine cu doar 11 luni și 24 de zile…au dat-o la școală de la 5 ani ai ei, așa de precoce să fi fost? Nu mă interesează. Pun pariu că nici ea, nici poama aialaltă de Cecilia nu s-au gândit niciodată să-i trântească o crăceală à la Sharon Stone lui Chet Faker. Iar asta e arhi-suficient ca ele să devină cvasi-nule în ochii mei.

Mă tot uit în oglindă și nu-mi explic de ce mi se pare că devin mai frumoasă pe zi ce trece, de vreme ce traiul în comun de la cămin și lenea de a-mi spăla așternuturile și prosoapele m-au procopsit cu o mulțime de coșuri în zona pomeților. Ce naiba, când eram adolescentă, n-am avut asemenea neplăceri, pasămite stăteam ceva mai bine cu hormonii. De-aia oi fi fost, te pomenești, și mai înțeleaptă în epoca respectivă. Mare țeapă mi-a tras biologia asta a mea. Trebuia să fiu adolescentă când încă îmi mai puteam permite luxul de a lua decizii pripite și de a-mi distruge viitorul, nu acuma.

Acuma sau acum? Ce mai contează o vocală-n plus sau în minus, când concluzia e ineluctabil aceeași?

Țărușii sunt deja înfipți în pământ, mai lipsește doar să înălțăm cortul.

Și să-ngropăm mortul.

Și să mâncăm tortul.

Veșnica pomenire. Veșnica netrezire. Veșnica vacanță. Veșnica speranță.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s