Sunt într-o perioadă existențială în care mă întreb din ce în ce mai des dacă n-aș fi fost mai fericită în calitate de… nevastă de cioban. Ideea a început să-mi încolțească în minte acum vreo două luni, când am petrecut un weekend mirific printre oi în plin Ocean Atlantic, pe o insulă semi-pustie din Irlanda (între paranteze fie spus, am descoperit că oile alea erau mai deștepte decât mine, întrucât în clipa fluxului se evaporaseră complet din orizonturile vizibile – reîntoarse, probabil, în țarcurile lor -, în vreme ce eu rămăsesem captivă acolo, înconjurată de ape din toate părțile, până ce o barcă ce trecea prin zonă s-a îndurat să mă salveze și să mă ducă înapoi pe țărm).
De ce tocmai nevastă de cioban? Păi, avantajele unui trai simplu și cu tihnă din belșug, departe de toate nebuniile societăților vestice convenționale, îmi cam fac cu ochiul, aducându-mă totodată în neplăcuta situație de a pune la îndoială mai toate alegerile pe care le-am făcut în viață.
De ce să-ți spetești spatele și să-ți tocești neuronii ca să avansezi în carieră și de ce să-i pavezi calea cancerului cu hormoni de stres, când ai putea foarte frumos să te complaci într-o rutină călduță (cu toate că nu prea drăguță), ce ar consta, în principal, din mulsul și tunsul oilor, din prepararea brânzei și a celorlalte derivate din lapte, precum și din răzuitul izmenelor pline de sloboz ale soțului tău plecat cu necuvântătoarele pe imaș? Cele mai mari griji care ți-ar înnora cerul vieții ar fi prinsul laptelui și – Doamne ferește – recuperatul vreunei oi rătăcite de turmă, dar asta-i mai degrabă muncă de bărbat – deci, probabil că nu ar trebui să-ți bați capul prea tare. E adevărat că nu ți-ai mai putea întreține manichiura franțuzească și nici să te epilezi cu ceară nu cred că ți-ar mai arde, dar ce ar conta toate astea pe lângă aerul proaspăt pe care l-ai respira zi de zi, de când răsare soarele și până apune, ori pe lângă apa limpede din pârâul unde ți-ai scufunda tălpile, dacă le-ai simți că devin prea grele de la atâta jeg? În loc de bâzâitul nesuferit al notificărilor de pe Whatsapp, auzul ți-ar fi mângâiat de ciripitul sticleților și de cântecul privighetorilor (nu punem la socoteală și behăitul animalelor din dotare – ăla e ca zgomotul mașinilor de pe Splai, nici nu-l mai bagi în seamă după ceva timp). În loc să arunci priviri disperate apometrelor ce amenință să te chelească de bani în fiecare lună, ai mai bate un cui toartei căldării din lemn cu care-aduci acasă apă pentru borș. Tot ce se poate ca nici măcar să nu fi auzit că există undeva pe lumea asta, într-un colț de urbanism și de psihoză colectivă, o anume doamnă Steer, care s-ar cruci și cu mâinile și cu picioarele dacă ar vedea cu câtă poftă întingi un dumicat de mămăligă în blidul cu smântână și cu ceapă prăjită. Nici de rezultatul alegerilor de peste ocean – sau de al unor alegeri oarecare – nu te-ai sinchisi prea tare, atâta timp cât n-ar fi niciun semn că baciul stânei tale ar vrea să se retragă din activitate; poate, poate, să-ți fie ciupită oleacă coarda orgoliului dacă într-o zi, ai fi pusă în situația de a deveni prima doamnă a stânei, adică dacă bărbatul tău ar fi ales cel mai cel cioban dintre ciobani. Ehe, atunci și numai atunci ar trebui să-ți extinzi un pic spectrul îndeletnicilor și să ieși oleacă din căldurica zonei de confort păstorești… dar ai da totul uitării când ți-ai reîncărca bateriile și-ai vizita locuri minunate din natură cu prilejul transhumanței – că doar ziceai că-ți place să călătorești, dacă țin io bine minte.
Hmm, totuși, cred că îmi scăpă fix detaliul fundamental, fără de care, să fim serioși, poate nici n-ar mai fi avut rost să înșir poliloghia de până acum – și anume îndeplinirea îndatoririlor de soață. Și nu orice fel de soață, ci una de cioban. Înțelegeți unde bat, presupun. Adicătelea, până și berbecul încalecă oaia -că de nu, i se umflă boașele -, darămite ciobanul ciobănița? Și ce părere are dumneaei despre treaba asta, oare? Păi, nu una tocmai minunată. Nu prea are ea din născare receptori pentru feromoni cu iz animalier și de transpirație – și nici imaginea tufișurilor pubiene ale bărbatului, năclăind în sebum și adăpostind sute de păduchi lați, nu au darul de a-i crește umiditatea pereților vaginali. Cam aiurea să viseze să fie nevastă de cioban în condițiile în care perspectiva patului conjugal (sau mă rog, a laviței, a grămezii de paie ș.a.m.d…) îi întoarce mațele pe dos și îi atrofiază vulva și clitorisul. Vorba bunică-mii: nu se poate, făi, fată, și cu p**a-n cur, și cu sufletu-n rai. Și ce, bre, cine-a zis că eu aș vrea așa ceva? Departe de mine să-mi doresc o p**ă de cioban, dar mă tem că vine la pachet cu viața de stână și cu huzurul ei, după care tânjesc într-atât…
Unde mai pui că iarna, când n-ai ce face și le dai oilor de mâncare porumb cumpărat de la gospodarii din sat, trebuie să stai la gura sobei și să-l ai pe ciobanul de bărbată-tu pe cap! Și doar nu v-oți uita unul la altul până trece gerul și se topește promoroaca! V-ați hrăni, v-ați reproduce și posibil să mai trebuiască să și vorbiți din când în când. Dar… despre ce? Despre motivele păstorești din literatura română? Despre perspectiva filosofică a baladei populare Miorița? Despre cum ar fi o idee nimerită să căutați împreună prin porumbar niște pănuși rătăcite de la cules – că magazinul din satul de la 25 de km distanță rămăsese fără tampoane fix în unica zi din lună când bărbatul mergea să facă provizii cu cele trebuincioase? Zi mersi și bogdaproste că măcar ți-a venit ciclul – altfel, ar fi fost vai și amar de capul și de perineul tău dacă ai mai fi făcut un plod, pe lângă ăialalți cinci care se țin de poalele tale din zi și până-n seară, făcându-te să uiți și de ciripitul sticleților, și de limpezimea apei de izvor, și de prospețimea aerului care te-au prostit într-așa hal încât ai acceptat să devii nevastă de cioban!
Mda. M-am entuziasmat eu cu viața cea mirobolantă de la stână, dar în realitate, se vede că nu prea e treaba treabă. Adică ar fi, dacă ciobanul meu s-ar spăla măcar de două-trei ori pe săptămână, dacă s-ar mai da și cu antiperspirant din an în paște, dacă ar mirosi a mosc și a aloe când s-ar băga în pat lângă mine (sau mă rog, pe laviță, în grămada de paie ș.a.m.d.), dacă ar citi și altceva în afară de esemesurile baciului și newsfeed-ul de pe Facebook (când se duce-n sat după provizii și prinde semnal pentru date mobile – vedeți, Niculae Moromete n-a putut fi pervertit fiindcă nu exista net pe vremea lu’ nea Marin Preda) și, firește, dacă ar asculta Chet Faker când stă tolănit pe iarbă printre căcăreze, supraveghind flegmatic mioarele și cârlanii.
Poftim, imaginea asta chiar ar face să izvorască Dunărea, Tamisa, Loara și Mississippi-u’ din bazinul meu anatomic. Un cioban cu cușma trasă pe urechi, curățel, înalt, zvelt, nu prea bărbierit – dar nici cu barbă de patriarh, să ne înțelegem – , tolănit printre scaieți și dejecte de oaie, cu o carte-n mână sau cu o pereche de căști din care să se-audă vocea aia sexy a lui Chet Faker. Eh, ce ziceți? Cine i-ar putea rezista? Cum să nu-l lași să te încalece când s-ar întoarce acasă, ca să-i recompensezi strădaniile de-a fi alergat toată ziua după vreo oaie nenorocită? Cum să nu fii cu dragă inimă soața lui cea crăcită și fericită?
În fine, dacă dați de vreun exemplar ca cel descris în ultimele rânduri și, din cine știe ce absurditate de motiv nu vreți să-l păstrați pentru voi, dați-mi mie de știre, rogu-vă. Că v-ați face o asemenea pomană de n-ar trebui să mai dați acatiste la biserică tot restul zilelor voastre. În caz contrar, dacă nu vă-ndurați și vi-l însușiți…fiți fericite și fericiți! Da’ anunțați-mă cel puțin când pleacă cu oile în transhumanță, fiindcă mă știți – cum îmi plac călătoriile, cine știe cum îmi fac drum pe vreun imaș comun cu-al vostru ciobănaș. Iar de acolo, m-oi descurca eu mai departe, că doar n-oi fi de fiecare dată proastă ca oaia.
Hanul unei alte Ancuțe 