Home » books » În fine, tot scrisul…

În fine, tot scrisul…

20161205_235635

Negările nu-și mai au niciun rost. Spunea Mircea Cărtărescu că riscul cel mare al căutării de sine e că e posibil să te și găsești. Cu fiecare zi ce trece, cu cât sunt mai departe de locurile în care credeam că mi-am conturat o identitate inconturnabilă, mă găsesc și mă regăsesc, mă minunez și mă îngrozesc.

Și, printre altele, nu mai sunt capabilă de două lucruri importante: să mă urăsc și să mă mint.

Așadar, cortina să cadă și să dăm cărțile pe față!

Singura îndeletnicire care îmi face cu adevărat plăcere e să scriu. Sub orice formă, pe orice suport material sau imaterial.

De mână, la calculator sau poate chiar la îndrăzneața mașină  vintage de scris (deși nu am făcut-o niciodată până acum); mai puțin pe tabletă sau pe telefon, ce e drept.

Poezii, fraze abracadabrante fără cap și fără coadă, bilete de ieșire din spital, liste de cumpărături, însemnări jurnaliere.

Cu negru, cu roșu, cu verde, cu albastru, cu mov – ah, cât îmi place să scriu cu mov! -, cu pastă subțire sau cu pastă groasă, pe hârtie lucioasă sau rugoasă, galbenă de vreme, albă ca varul sau maronie ca laptele cu o idee de ciocolată omogenizată în substanța lui călduță.

Pe hârtie colorată, cochetă, cu personalitate, ori dimpotrivă, plicticoasă ca o fată de pension, cu dungi sau pătrățele, chiar și pe oribila hârtie a caietelor franțuzești brăzdată de infinite patrulatere minuscule, al căror rost nu l-ar putea dibui nimeni în vecii vecilor. Pe șervețele nazale în stația de metrou Piața Victoriei, pe hârtie igienică, pe cartoanele  verzi ale ambalajelor de muesli de la Auchan. Pe hârtie de ziar, pe sânii despuiați ai fetelor de la pagini cu număr ce prea puțin contează, în colțurile filelor zimțate și neasediate încă de bătaia tiparului. În jurul curburilor cifrelor, pe dinăuntrul golurilor uriașe din„O”-uri și din „B”-uri și din „Q”-uri (deși, Doamne, tare rare mai sunt acestea din urmă), pe spatele cine știe cărui act de importanță vitală. Pe hârtia milimetrică lucioasă cu dâre portocalii a terifiantelor electrocardiograme. Pe facturi, ah! – pe trupușoarele lor trecute sub marca inconfundabilă a perforatorului și atât de străvezii și de diafane, că se pot frânge ireversibil la cea mai bruscă împunsătură a condeiului. Pe paginile virgine intenționat lăsate goale de la sfârșitul capitolelor vaste din tratatele de medicină. Pe bonuri fiscale lungi și înguste ca niște panglici ale consumerismului – un fel de hârtie igienică în stare brută, pe care le digerăm hulpavi  fără să avem măcar un echipament enzimatic corespunzător.  Pe cărți de îmbarcare ce poartă-n atomii lor de carton mii de kilometri de turbulențe și tuș răbufnit din markere, revoltat contra josniciei presiunii din cabina avionului. Pe bilete de tren verzi ca oul de rață, emise de nașu’ undeva între Munteni și Sărățuica, găzduind compania neglijentă a câtorva buchii administrative, născute sub atingerea mânjitoare de falange a hârtiei mov-turbat de indigo. Pe carnețele frumos legate, cumpărate de la Cărturești sau din excursia de la Bușteni de acum doișpe ani, în care sunt depănate amintiri mai noi și mai vechi din călătorii către fluvii, mări, oceane, munți și oameni.

Pe foițele pericardului, cu penița zglobie muiată-n lama aceea fină de lichid nedetectabilă ecografic, scrijelind prin impresiune pe pereții inimii lacrimi, ode, elegii, epopei, proze și poezii.

Pe regina tuturor hârtiilor din lume – aceea a sufletelor care, cu toate că n-au miros și nici textură, te îmbată cu vaporii lor și te fac sclavul străpungerilor iterative ale condeiului în carnea lor hrănită prin imbibiție din ugerul unui nor secretant de ambrozie.

De ce mai scriu?

Nu știu.

Dar scriu.

E tot ce pot să fac, e tot ce iubesc. Pentru că mi-e interzis și incomod și inutil și pentru că-mi va aduce – în mod inevitabil -, fie salvarea, fie pierzania.

Pentru că între mine și scris există un parazitism, un erotism și-un misticism ce au darul  de a-mi permite să fiu vie și moartă deopotrivă;  speranță și deznădejde, rațiune și nebunie, plasmă și eritrocite, leș din drumul mare și spirit neprihănit veghind la buna funcționare a difuzoarelor din care răsună muzica sferelor.

Pentru că așa simt.

Și pentru că încă simt.

20161205_235635

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s