Home » Jurnal » Lumea ca o felie de pizza

Lumea ca o felie de pizza

Am visat azi-noapte că lumea era o felie de pizza plutind pe o apă mare de un albastru nebun, ca un ketchup de coacăze amestecat cu puțin clor. Iar eu eram, la rândul meu, înspăimântător de mare, stând în picioare într-o luntre neîncăpătoare pentru dimensiunile mele gigantice, și cu doi soldați în stânga și în dreapta mea. Purtau căciuli din blană de bizon și redingote kaki și-și mențineau permanent puștile îndreptate către felia care se întindea sub privirile noastre. Luntrea luneca domol, iar mie mi se părea că bucata de uscat accesibilă orizonturilor perceptibile avea contururi ce semănau ridicol de mult cu cele ale mapamondului. Întâi și întâi, reușii să identific Madagascarul; apoi, ușor-ușor, imaginea devenea din ce în ce mai clară și mai complexă, în pofida proporțiilor ei lilliputane: într-o savană din Africa de Sud, o leoaică înfometată alerga o turmă de zebre june și sprintene – dar cine știe pentru încă cât timp? Pe insula Réunion, un vulcan scuipa somnoros un smârc de lavă, care răpuse apoi fără milă de pe creanga unui arbore de săpun un omidar cam dezorientat temporo-spațial. În India, o fetișcană de treisprezece ani se chinuia să dea născare întâiului său prunc, însă zeii dilatației păreau a fi cam refractari la sacrificiul pe care moașa i-l adusese odinioară, sub forma unui miel cu beregata retezată și sângele amestecat cu cel rezultat din ruperea membranelor placentare. În Indonezia, un medium cu multe ghiuluri pe degete și cu corpul împestrițat de tatuaje criptice își număra respirațiile din poziția lotus sub un cocotier încărcat. În Australia, într-un cartier de hipsteri din Perth, Chet Faker fuma un joint și se masturba la umbra eucaliptului de pe terasă. În Noua Zeelandă, mătușă-mea Adriana, pe care o vedeam pentru prima oară, bătea la calculator o traducere administrativă din engleză în spaniolă. În Chile, pe insula Paștelui, câteva broboane de transpirație stinghere se scurgeau pe fruntea unei statui epuizate de la atâta suspensie în eternitate. În Argentina, în proximitatea cascadelor Iguazu, un călător  cam zăpăcit alunecă pe leșul unui drac de mare și își luxă glezna dreaptă.

Îi rugai apoi pe cei doi soldați care mă însoțeau să-mi facă un fel de tron din brațele lor vânjoase, ca să mă pot înălța pe el și să am acces vizual și la furnicarul de existență din emisfera nordică. Un pic nedumeriți, aceștia se supuseră. Putui astfel să văd cum în Mexic, o trupă de mariachi era cât pe ce să piară prin lapidare, grație furiei unei soațe înșelate, neîmbunate cu niciun chip de serenada cu care bărbatul ei gândea că avea să-și spele păcatele. În Biroul Oval de la Casa Albă din Washington, Donald Trump își lua conștiincios doza zilnică de viagra, purcedând apoi la actul copulației – după ce o pusese pe consoarta lui să stea capră, cu dinții în tulpina unui asparagus. În Groenlanda, un eschimos trăgea după sine corpul gras și încă destul de cald al unei morse cu care avea să potolească pântecele întregii familii. În insulele Canare, Petra Kvitova se dădea cu caiacul, gândindu-se cu oroare că rămăsese mai puțin de o lună până la începerea sezonului de tenis din noul an. În Maroc, în apropiere de granița cu Algeria, doi beduini călare pe niște cămile leneșe și grele în picioare își istoriseau unul celuilalt pățanii din tinerețe. Pe insula Inishbofin din Irlanda, hangița Anușca de la hostelul care se închisese publicului încă de pe opt octombrie deșira plictisită un ciorap de lână, fiindcă uitase la un moment dat să întoarcă un ochi pe dos. În Danemarca, turiștii se îmbulzeau ca găinile la grăunțe în parcul de distracțiii Tivoli, fermecați de măiestria luminițelor și a decorațiunilor de Crăciun cu care fuseseră îmbrăcate clădirile acelea vechi cu turnulețe. În România, mama aducea acasă pe bicicletă un sac cu surcele și un borcan de 800 de grame cu ciorbă de perișoare. În Rusia, populația înota în valuri de vodcă, deasupra cărora mai clocoteau din când în când samovare cu ideologii socialiste și cu poze penibile postate pe rețelele de socializare. În Iran, deja începuse să fie prea soare, așa că-mi pusei mâinile streșini la ochi, însă nu mai văzui mare lucru. Mă uitai apoi hipnotizată înspre cei doi soldați, în prinsoarea brațelor cărora încă ședeam ca Bim-Pașa.
– Asta e lumea! Asta e lumea noastră! Dar nu mi-aș fi închipuit niciodată că e așa de mică…dacă mai vâslim încă jumătate de ceas, putem prinde apusul în Indonezia! Nu-i așa că putem face asta? Nu-i așa că o vom face?
– Nu, asta nu e lumea. E doar o felie de pizza. Cu ciuperci și măsline, ceva mozzarella pe dedesubt și mult, mult sos de roșii. Cum ai putut să nu vezi că năclăiește în sos de roșii? Se omoară ciupercile și măslinele între ele ca chioarele, iar armata boabelor de porumb nu are cum să instaureze pacea decât prin luptă, adică și mai mult sos de roșii. Lumea e o felie de pizza care dă meteorism abdominal, constipație și, în cele din urmă, sindrom metabolic. Asta e lumea. Dar e numai lumea din mintea ta.

Ce fumaseră ăștia? Îi furaseră oare jointurile lui Chet Faker, care de aia era nevoit acum să se masturbeze pe terasă, în căutarea unor endorfine suplimentare?

Dar aveau întrucâtva dreptate. Lumea chiar e o felie de pizza, iar oamenii care o populează – ingredientele ce îi alcătuiesc topping-ul. Cum mie nu-mi plac ciupercile, am întotdeauna grijă să le dau la o parte. Ăla care-o pusese pe nevastă-sa să stea capră în Biroul Oval de la Casa Albă putea fi foarte bine o bucată fiartă de anghinare cu gust de șosete nespălate. Yucks, la o parte și cu dumnealui. Chet Faker, fără îndoială, întruchipa un cocoloș zdravăn de mozarella, nițel rumenită în văpaia cuptorului austral. Mm, orgasm. Iar sosul de roșii, deși în alte condiții face competiție cu mozarella la capitolul „cine dă cele mai multe orgasme gustative”, de data asta mă posomorî îngrozitor, așa cum mă posomorâră și vorbele de pe urmă ale celor doi soldați. Lumea fierbea în suc propriu – și cu toate acestea, mie-mi ardea să o vizitez. Avea un aspect atât de curios în micimea lui, iar ușurința cu care credeam că pot ajunge în orice punct al său mi-aș fi dorit mă umplea cu frenezie și, totodată, și cu o uncie de dezamăgire. Era realizabil. Prea realizabil. Era ca și când m-aș fi dus la Lidl-ul de lângă cămin să-mi iau apă. Sau hai, ca și când aș fi dat doi euro ca să mă plimb cu un autobuz Cartreize până în Aix-en-Provence. În asta-mi investisem eu toate idealurile? Călătorille transatlantice cu avionul se rezumau acum doar la un salt de-o șchioapă, din Cabo da Roca până în Ocean City? Gata cu dramele, gata cu dorul, gata cu  rezervările de zboruri, gata cu suspinele din aeroporturi?

Gata cu totul, urma să fiu în sfârșit fericită?

Nu. Clar nu. Dacă pare mult prea simplu ca să fie adevărat, înseamnă că nu e. Nici simplu și, de altfel, nici adevărat.

-N-am putea totuși să dăm o fugă măcar până în Indonezia? stăruii eu pe lângă ei cu glas îndatorat. Jur că mai mult de jumătate de ceas nu are cum să ne ia până acolo. Măcar doi pași să facem pe țărmurile sale crestate, să ne umbrim nițel sub cocotieri, că tot ne-a bătut soarele-n cap toată ziua, iar apoi ne vedem liniștiți de drumul nostru.
– Nu ai cum să intri pe teritoriul Indoneziei – și al niciunei alte țări la care visezi tu, de altfel, replicară ei implacabili. Nu ai nicio viză. Și îți trebuie.

Imposibil.

La auzul acestei grozăvii, măruntaiele mi se deșirară. Cum, Doamne, cum? Cum să fiu atât de aproape -și, totuși, atât de departe – de fericirea aia înspăimântătoare și sublimă?

– Dacă ții totuși să-ți satisfaci mofturile cu orice preț, poți coborî din luntre și să înoți până acolo pe sub scoarță. Apoi, odată ajunsă în subteran, ochești punctul cel mai fragil al pământului și te ivești prin protruziune la suprafață, ca o hernie – mai adăugară ei, râzând pe înfundate și aruncându-mă din căușul brațelor lor în supa oceanică ce îngheță și sufletul din mine. Iar când leoaica cea înfometată din Africa de Sud își împunse colții în gâtul celei mai ramolite zebre din turmă, trupul meu, ușor ca un fulg,  se contopi și el cu atomii supei primordiale care dăduse naștere la tot ceea ce există.

20161204_170732

 

20161204_165402

Goudes, Marsilia. Cappo di tutt’i cappi.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s