Home » Fără categorie » Piei de lepădat

Piei de lepădat

20161111_122649

În fiecare zi, după ce termin stagiul de la spital și-mi împăturesc halatul ca să-l bag în geantă, mă simt precum un șarpe care își leapădă pielea, lăsând în urmă, cu fiecare atom de țesătură albă îmbâcsită de bacterii, câte un solz de slăbiciune și de uzură. De fapt, șarpele nu-i mai special cu nimic prin faptul că își abandonează învelișul pentru a recăpăta un altul nou, mai colorat și mai viguros. Toate animalele au cutuma asta, iar omul nu face rabat nici el de la această uzanță biologică; celulele pielii mor și renasc la fiecare două săptămâni; cele ale colonului – la trei-patru zile. Șarpele (și alte reptile, de altfel) continuă totuși să ne frapeze pentru că, spre deosebire de om și de alte mamifere, el nu-și leapădă pielea treptat, fracționat și continuu – ci pe toată dintr-odată, în mod periodic.

E vital ca șerpii să recurgă la acest artificiu de dezbrăcare radicală, pentru că pielea lor, spre deosebire de a noastră, nu crește odată cu corpul pe care îl învelește. Dacă ar rămâne de-a pururi încorsetat în aceeași teacă de dimensiuni prestabilite, șarpelui i-ar fi imposibil să mai crească. Înțelegeți acum de ce aștept de fiecare dată cu frenezie clipa în care pot în sfârșit să-mi lepăd halatul și să-mi spânzur în jurul gâtului eșarfa de hipster în locul stetoscopului? Pentru că doar așa pot să cresc. Lăsând în urmă cu desăvârșire identitatea uzată de reptilă hipocratică, incapabilă să se adapteze condițiilor de homeotermie ce străjuiesc peste politețurile scufundate în căldarea cu gheață a comportamentelor din spitale. Și e așa de bine când poți trasa o linie imaginară groasă între cele două jumătăți de lume în care ești actor simultan, cu sau fără voia ta.

Nu înțeleg cine sunt când port halatul pe mine. Am alura unei caricaturi silite să adopte poziții firești din viața reală, necaricaturizată și neschimonosită decât prin tendințele debordante de cosmetizare impuse de unii și de alții. Nu înțeleg ce caut eu acolo și prin ce îmbârligătură de împrejurări am ajuns un fel de componentă-pamflet a sistemului sanitar. În aparență, e destul de simplu – m-am caricaturizat de una singură în acea zi nefastă de aprilie 2010, când am decis că aveam să urmez drumul medicinii „pentru tot restul vieții”. Aveam în cap o imagine de rezoluție destul de proastă a posibilelor complicații antrenate de această decizie, însă nicicând nu mi-a fost dat să prevăd ramificațiile minuscule și interminabile pe care pomul dezamăgirii medico-existențiale avea să le cunoască. Ehe, e un mare inconștient cine îi lasă pe adolescenții mânați de hormoni să facă alegeri care își vor pune definitiv amprenta asupra restului zilelor lor. Dar na, se trâmbițează din toate părțile că trebuie să lăsăm copiii să facă ce le place, să nu le băgăm pe gât cu nemiluita ceea ce noi credem că ar fi mai bun pentru ei; însă nimeni nu se sforțează să pună pe picioare un sistem cu adevărat eficient de consiliere și orientare profesională, astfel încât după ce termini liceul, să ai habar pentru ce ești croit și pentru ce nu. Da’ lasă, nu-i nimic dacă n-ai stofă de medic – nu zice nimeni că e imperios necesar să o ai deja și că nu poți chiar tu, croitorașul cel viteaz, să ți-o încropești din otrepele bunicii, șterpelite din bucătăria de vară.

Unii oameni nu se pot închipui purtând halat decât după baie, iar asta nu-i nicio nenorocire. Nenorocirea e alta: anume că printre ei mă număr și eu. De aceea, în mod instinctiv, am învățat să mă adaptez noii mele condiții de autorenegat în chip ceva mai straniu – însușindu-mi atribute de reptilă.

O reptilă care, la finele stagiului, rupe orice legătură cu universul medical și se refugiază în cel propriu ei însăși.

Universul din litere, note muzicale și substanțe sapide.
Universul cu gust de umami, miros de aracet și anticariat, culori de toamnă pe drumuri de munte și consistență de mere coapte pe plită.
Universul din valurile oceanului, din fluxuri neiertătoare și din bărci minuscule ce te aduc înapoi la siguranța țărmului.
Universul din Australia și pădurile ei înalte de eucalipți, universul din ploile musonice desenându-ți conturul sânilor sub cămașa strâmtă de in și din templele budhiste unde-ți găsești refugiul pe vreme de furtună.
Universul din emoția așteptării apelurilor de îmbarcare din aeroporturi și din pocnitul urechilor care te apucă pe măsură ce te depărtezi mai mult și mai mult de pământ.
Universul din sticlele de vin și din halbele cu bere, din sucul de portocale proaspăt stoarse, din desișul mini-boschetelui de pe policioară, pe care uiți mereu să-l uzi.
Universul paradisiac din curcubeul ce apare în mod inexplicabil în bulbocii din cănile de cafea.
Universul din amăreala alunelor de pădure mult prea crudace, culese săptămâna trecută de pe masivul Garlaban.
Universul cald și moale de sub duș și de sub pătură.
Universul din somn și din vis, unde neputința e un arhaism pe cale să iasă din uz, iar imposibilul – așijderea.

În mod obișnuit, ochii șarpelui sunt veșnic deschiși, chiar dacă sunt acoperiți de o peliculă transparentă de solzi, asemenea corneii de la om și alte animale. În clipa metamorfozei cutanate însă, ochii i se împăienjenesc și capătă un aspect lăptos -ba chiar albastru-cenușiu- , conferind reptilei un aspect mistic – de parcă ar străpunge cu vederea și ar fi totodată străpunsă de tot ce îi iese în cale. Zice o tanti pe care-o cheamă Ina Woolcott, într-o încercare de interpretare simbolistică a ecdysis-ului reptilelor, că printre învățămintele pe care le putem prelua de la șerpi se numără și acela de privi în inimile celorlalți (fără să ne treacă prin cap să ne facem chirurgi cardiotoracici sau cardiologi intervenționali, aș adăuga eu prevenitor). La ce bun să aruncăm o privire endoscopică în sufletele semenilor cu lentilele împăienjenite ale metamorfozei, în vreme ce murim și ne naștem și murim și ne naștem iară, sclavi supuși ai buclei infinite a lepădării pieilor? Poate pentru a ști în ce vrem să ne transformăm? Putem, oare, să furăm câte-un solz de ici, câte unul de colo, și să ni-i implantăm în pori cu destoinicie și cu diligență, până ce noul acoperământ va fi de nerecunoscut? Oh, dar ce riscuri grozave implică această procedură! Cum vom mai putea aprecia la final cine suntem? Dar stai, care final? Și despre ce autoritate obiectivă vorbim atunci când aducem în discuție endoscopia sinelui?

Oh! Șarpele nu se privește niciodată pe sine.
Așadar, asta-nseamnă că toată metafora, toată analogia, toată poliloghia se dărâmă ca zidurile moi ale unei case din paiantă, cotropite de-o viitură sezonieră?…

Ce-mi mai vine câteodată să-mi lepăd personalitatea; să mă descotorosesc de orice fărâmă de zvâc vital, să fiu o fată cuminte și plicticoasă-n normalitatea ei, să nu mă abat de la linia dreaptă pe care am început să pășesc fără pic de șovăială.
Însă genunchii-mi tremură și mintea-mi explodează; mugurii gustativi îmi înfloresc ca floricelele în ceaunul cu ulei încins, mătreața mi-e fluturată-n cele patru zări sub imperiul rafalelor ce se izbesc de stânci, plămânii-mi sunt flămânzi după aerul din zone de tranzit, inima-mi pompează curiozitate-n artere și-mi vibrează de miracole închipuite și înfăptuite.
Iar eu sunt neputincioasă în fața bulgărelui de omăt și a lavinei de simțiri năprasnice, așa încât nu-mi mai rămâne decât să mă dăruiesc. Întru-totul, fără preget, fără priviri în urmă și fără neliniști anticipatorii.

Curios, nu-i așa? Deși nu te ai decât pe tine, e mai ușor să te dăruiești decât să dăruiești. Pentru că știi perfect că mai devreme sau mai târziu, vei lepăda nenumărate piei care vor fi abandonate-n uitare, de care nimănui nu-i va păsa nici cât negru sub unghie. Vei uita că ai fost vorbă și gând, vale și munte, apă și foc, zbierăt și liniște, fiindcă vei fi întrucâtva toate astea la un loc. Te vei bucura din nou de libertatea autoproliferării. Vei crește. Vei fi tot ce ești și ce-ai mai fost, aievea sau în jocul sălbatic al imaginației. Vei privi în inimile lor, fiindcă porți în sângele tău un strop din plasma întregii omeniri. Vei lepăda pielea cea rea, vei crește și vei cutreiera Pământul, unduindu-te de-a lungul serpentinelor, abrazându-ți solzii cei noi de șmirghelul stâncilor și înotând agil – așa cum nu ai știut nicicând – în abisurile primordiale.

Și tot așa, căci bucla lepădării pieilor e infinită.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s