Home » Jurnal » Degețica, înțeleaptă și moale

Degețica, înțeleaptă și moale

– …et vous avez le climat méditerranéen, qui prête à la sagesse.
– Et à la mollesse.

Cu replica asta își începuse ziua. Îi ajunsese la ureche grație undelor postului de radio France Culture, pe care îl deschisese ca  în fiecare dimineață, după ce-și pusese ibricul să clocotească în chicineta de la etajul 7. Zâmbi oarecum intrigată, fiindcă nu găsea schimbul ăsta de replici decât pe jumătate adevărat. Era într-totul de acord cu partea a doua, referitoare la moliciune. Cât despre înțelepciune? De aproape trei luni de când locuia în Marsilia, repudiase acest termen atât din vocabularul, cât și din acțiunile ei. Nu-nvăța pentru ECN, deși simțea presiunea morcovului din fund de la doi ani distanță; aștepta cu sufletul la gură micul-dejun, ca să se delecteze cu minunatele tartine cu unt și gem de căpșuni, iar în cursul zilei, se îndopa cu biscuiți-sandviș a câte 149 calorii bucata, cu chips-uri, cu pizza și cu paste. Căra după ea la fiecare drumeție câte o sticlă de spumant demisec și neapărat un pahar cu picior; era un paradox în tot ce făcea, ai fi zis că ține morțiș să îngrămădească șicul parizian într-un rucsac târât pe drumuri stâncoase și prin păduri unde accesul era interzis. Era dezorientată, confuză și speriată.Și voia să uite. Să nu se uite-n urmă. Să nu se uite-n față. Să surâdă de sub ochelarii de cal ai unui carpe diem pe care niciodată nu fusese capabilă să și-l însușească potrivit zilelor ei.

Tocmai fiindcă viitorul o înspăimânta atât de tare, era musai să fie fericită în prezent. Iar fericirea asta nu putea face casă bună cu înțelepciunea la care oamenii ăia de radio spuneau că predispune climatul mediteranean. Pasămite or fi vorbit despre Grecia, că acolo e tărâmul filosofilor și-al celor mai mari învățați din toate timpurile. Ea nu mai era înțeleaptă, căci avea în minte să meargă cu autostopul până în Andorra de Crăciun; însă fiindcă era și moale, nu se credea în stare să adune bruma-n plus de curaj necesară ca să comită o asemenea năstrușnicie. Prea erau multe riscuri la mijloc; nu-nțelesese prea bine unde sunt locurile permise pentru autostopiști și nu știa nici măcar în ce direcție trebuia să facă semn mașinilor. N-avea geacă de iarnă la ea, iar în Pirinei nu-i ca pe faleza din Marsilia – pe lângă faptul că-ți suflă vântul prin toate orificiile, mai e posibil să și ningă. Și cum în autostop nu-ți poți pune baza sută la sută, n-ar fi fost improbabil să degere ca un câine la injecție prin cine știe ce colț de autostradă, ori să fie vândută pe câteva sute de euro de către contrabandiștii de tutun, alcool și carne vie. La naiba, ce bună ar fi fost acum o pereche de coaie. Să-și calce totuși pe inima-i sociofobă și să încerce să-și caute un tovarăș de drum? Neah, tocmai ăsta ar fi farmecul întregii tărășenii – să se descurce de una singură, să treacă prin apă și prin foc dacă e nevoie, dar să ajungă acolo unde-și propune. Și să se bucure de îmbrățișarea verde și amețitoare a munților – atât cât se mai poate distinge din ea de sub plapuma de zăpadă ce îi va înveli la sfârșitul lui decembrie. Să-și șteargă sudoarea cu franjurii șalului din Milano, să ronțăie din când în când câte-o prăjitură cu ciocolată, să dea pe gât câte-o gură de vin și să-și umple plămânii cu aerul crezului că nimic nu-i poate sta în cale.

Da… Ce lucru strașnic e curajul! Și la câți ani-lumină distanță se află de el. Cine știe, o fi având până la urmă dreptate nenea de la radio; poate nu s-a curățat totuși complet de virusul înțelepciunii. Capsida lui sălășluiește undeva în adâncul ADN-ului ei, îndemnând-o să facă alegeri cumpătate și sigure, care să nu o scoată decât un pic cu nasul din afara bulei de căldură, de pace și de predictibilitate unde se simte ca-n uterul mamei. Pe de altă parte, au tot fost clipe când, fără să își propună, fără să anticipeze în vreun fel, s-a trezit spărgând intempestiv coconul de confort din care se silea să eclozeze din vremuri imemoriale; și întreaga suflare o privea buimacă, ieșind de acolo cu brațele larg deschise, către un orizont ce i se înfățișa mult mai albastru decât de sub opacitatea învelișului gelatinos al limitărilor pe care și le impusese cu bună știință.

Oh, cât rău își face omul cu mâna lui! Cum să avem pretenția de a face bine altora dacă nouă înșine nu știm decât să ne servim răul, sub formele sale cele mai hidoase și mai schingiuitoare?…

Deodată, din pământ, din iarbă verde, îi răsări în memorie imaginea unei frunze de nufăr plutind pe o apă și adăpostind-o între limburile sale pe Degețica, în temerara ei călătorie de evadare din locuința broscoiului cel pocit care-i fusese hărăzit ca soț. Cum nu mai ținea minte desfășurarea întregii povești, o căută pe net și o reciti de pe un blog pentru copii. În primă instanță, nu pricepuse de ce i se arătase tocmai imaginea asta, însă dacă se gândea mai bine, și ea parcă era un fel de creatură cât o șchioapă, răpită de propriile sale alegeri și abandonată în preajma iazului puturos al frustrărilor, al regretelor și al autoflagelării. Și ce bine i-ar fi prins o rândunică care să-i grăiască astfel:

– Vine iarna iar, zise rândunica, eu trebuie să plec în ţările calde. N-ai vrea să vii cu mine? Te vei urca pe spinarea mea, te vei prinde cu cingătoarea şi vom zbura departe de urâciosul şobol, şi de locuinţa lui întunecoasă. Vom ajunge dincolo de munţi, în împărăţia soarelui, acolo unde vara şi florile nu trec niciodată. Haide, vino cu mine scumpă fetiţă, tu care mi-ai scăpat viaţa când zăceam în întuneric, pe jumătate moartă de frig.
(H. C. Andersen – „Degețica”)

Dar vai, între rândunică și Degețica se crease deja o legătură puternică, prin aceea că fetița salvase pasărea de la îngheț atunci când o găsise aproape moartă în hruba sobolului ce urma să-i devină soț dacă nu și-ar fi luat zborul… Ce diferență colosală față de rândunelele din ziua de azi, care n-au nevoie să fie salvate; știu să se salveze singure prin zbor, iar povara unui suflet plăpând și nepriceput, ce nu a învățat încă să zboare, le-ar știrbi din anvergura propriilor aripi. Așa că rândunelele s-au emancipat și nu mai pleacă în stol spre țările calde, ci de unele singure – pentru că odată ce s-au înfruptat din potirul libertății absolute, s-au îndestulat deja cu esența văzduhului după care tânjesc cei cu aripile frânte și e logic ca orice altceva să le fie de prisos.

Nu era nicidecum invidioasă pe rândunele, ba dimpotrivă; le privea cu jind și cu nețărmurită admirație, iar dacă ar fi fost și ea una, cel mai probabil ar fi procedat așijderea lor. Aripile abia îi înmuguriseră, creșteau cu țârâita, iar iarna se apropia cu pași iuți și furioși. Din hruba sobolului cel pocit, razele de soare deveneau, din zi în zi, mai zgârcite și mai dușmănoase. Dăduse la medicină, însă nu era în stare să oblojească nicio rândunică degerată. Și vorbea despre ea însăși la persoana a treia, în încercarea ridicolă de a se dezbăra de orice potențială îngăduință ori indulgență pe care ar fi nutrit-o față de sine.

20160928_102457

Era miezul nopții. Băuse jumătate de doză de bere și i se făcuse poftă de pizza ascultând  melodia Santa Monica Dream, de la Angus și Julia.

Rob’s in the kitchen making pizza
Somewhere down in Battery Park.

Mâncase un măr și-o gofră la cină, dar ar fi putut să înfulece înainte și-un vițel, că poftă de pizza tot i s-ar fi făcut – la orice oră din zi și din noapte. Tendința asta la excese nu era, firește, deloc una înțeleaptă. Poate ar fi trebuit să se mute în Grecia, pentru a fi mai aproape de epicentrul înțelepciunii universale. Poate ar fi trebuit să-l adauge pe Facebook pe fostul ei profesor de istorie – care, prin clasa a cincea, îi îmbâcsise creierul cu sete de cultură și în general de cunoaștere. Poate ar trebui să înceapă din nou să țină post și să se spovedească, așa cum făcea demult, când ducea la biserică buchete de zambile și narcise și asculta cu pioșenie slujba Prohodului, silindu-se să alunge orice gând necurat i-ar fi poposit în cuget în acele clipe sacre.

Ori poate ar fi trebuit pur și simplu să-și arunce o haină pe umeri și să-și cumpere o pizza de la cel mai apropiat non-stop, că dacă o să-i cadă mâine o cărămidă în cap din vreo construcție dezafectată a Marsiliei, n-o să dea nimeni nici o ceapă degerată pe faptul că a fost ea înțeleaptă. Sau că a încercat să fie.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s