Home » Jurnal » În amintirea unei zile de decembrie

În amintirea unei zile de decembrie

Ce ziceam în urmă cu 4 ani:

My new obsession. And it’s giving me ‘Eureka’ moments, which is good: You know you’re on the right way when the final destination is the ride itself.
“I believe in the kindness of strangers. And when I’m at war with myself, I
Ride. I Just Ride.”
Today I enjoyed both the kindness of strangers and the beauty of the ride.

18 decembrie 2012 a fost, fără îndoială, cea mai grea zi de iarnă din viața mea. Era întâia oară când mergeam acasă de sărbători din București; și pentru că troller-ul plecase în lumea celor drepți în octombrie, trăgeam ca de un cal mort, prin zăpadă și mocirlă, de o geantă de voiaj ticsită cu zeci (sau sute?) de pagini de cursuri, cu atlasul de anatomie ce părea să aibă coperți de plumb, cu țoale murdare și cu nenumărate borcane și caserole.

Era un frig de crăpau pietrele, însă pe lângă ele, crăpaseră și tălpile cizmelor mele, așa că picioarele îmi erau leoarcă; noroc că la un moment dat nu le mai simțeam niciun pic. Geanta nenorocită nu se târa deloc lesne pe omătul mocirlit, așa că eram obligată să fac pauze frecvente ca să mai schimb mâna operatoare. Îngerul meu păzitor, însă, nu putea rămâne insensibil la caznele mele, așa că în apropiere de metrou, îmi scoase în cale un cuplu săritor, care mă ajută să car monstrul până pe peron. Mai mult chiar, nici nu mă lăsară să-mi iau cartelă de metrou, oferindu-mi ei o călătorie (era pe vremea când încă existau titlurile de transport a câte 62 de călătorii lunare).

Așa ajunsei la Piața Iancului. Cu toate că nu-mi stătea în fire să o fac, începusem să mă milogesc de unul și de altul să mă ajute să car gentoiul până la stația de autobuz, pentru că mâinile mele refuzau, pur și simplu, să mai urnească din loc măgăoaia blestemată. Nimeni nu se înduplecă să plece urechea la rugămințile mele, așa că printre lacrimi și sudălmi, îmi forțai falangele și măruntaiele să mute munții din loc, cinci centimetri pe secundă, până la stația lui 69.

Când ajunsei, în fine, la Obor, aveam spinarea nădușită, fularul mă sufoca, iar membrele superioare-mi tremurau de la coate-n jos. Urcai în microbuz și prima mea grijă fu să scot cursurile de biofizică și să-mi arunc un ochi asupra lor, în vreme ce Lana Del Rey cânta în căști melodia de mai jos.

Reușisem să-mi continui drumul, iar asta era tot ce conta. Nicio clipă nu mă gândii că, în realitate, drumul pe care pornisem nu era cel bun și că tremuriciul mâinilor, lacrimile și sudălmile puteau fi, ce surpriză, ocolite. Ascultam vorbele Lanei, însă nu înțelegeam. N-aveam nici 19 ani. Eram fascinată de fascinația pe care o întrezăream prin transparența pleoapelor lipite una de cealaltă.

Iar pleoapele nu se dezlipiră decât trei ani mai târziu.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s