Home » Jurnal » Haos, haos, haos

Haos, haos, haos

L-am șters pe Chet Faker din playlist-ul de favourites, așa că nu știu ce să fac cu viața mea în continuare.

Să mă apuc să ascult Hrușcă sau Fuego?

Să mă amăgesc că Vance Joy sau Angus Stone (și ei, și Chet australieni – trei, Doamne, și toți trei…) sunt metadone ceva mai accesibile și cu indice terapeutic cât de cât acceptabil față de „heroina” pe care ar substitui-o?

Să mă mint că tremurăturile degetelor și bâlbâielile din toate limbile cunoscute sunt numai consecința firească a unui consum deloc firesc de șase sute patruzeci de mililitri de cafea în mai puțin de douăsprezece ore?

Să încetez să mai asezonez fasolea de la prânz cu câteva inele răsfirate de ceapă crudă, ca să nu mai pic de somn după masă, ca un pui de curcă pricăjit, iar apoi să-ncerc să mă mențin în stare de veghe cu ajutorul cafeinei?

Cu siguranță cunoașteți acel moment când pământul pare că vă fuge de sub picioare, iar stomacul începe să vă roadă cu ranchiună, astfel încât devine imperios necesar ca la ora 22:54,  să înfulecați două barabule fierte babane, îmbăiate într-o baltă cremoasă de sos salsa și cu trei feluri de brânză rasă pe deasupra. La o adică, se putea și mai rău – de pildă, pământul să crape și să vă înghită cu voracitatea cu care expediaserăți și voi barabulele pe drumul digestiei. Ori să fiți atât de slabi în fața ispitelor încât, în loc să fierbeți barabulele, să le prăjiți în uleiul care deja a început să râncezească în borcanul de măsline unde-și duce veacul de pe urmă. Fură ele două solanacee zdravene, dar măcar fură fierte – nu prăjite și nici însoțite de vreun codru de pâine sau de vreo jumătate de baghetă. Înseamnă că mai e o urmă infimă de speranță, cu toate că salvarea e la prea mare depărtare de orizonturile vizibile.

Unde mai pui că blugii skinny încă mă încăpeau. Alaltăieri.

***

Un semn serios de maturitate e atunci când te apuci să citești ziarul cu conștiinciozitate. Ăla plin de reclame și de anunțuri imobiliare, pe care-l găsești gratis în fiecare dimineață la metrou. Mai greu e cu misiunea căutării cuvintelor necunoscute, pe care ții totuși să le subliniezi cu o cariocă verde țipătoare, că poate-poate oi avea suficientă voință încât să te întorci la ele și să le descoperi semnificațiile. Trist și demoralizant e că nici măcar o dată nu banghești mai mult de două-trei căsuțe la rebusul de pe pagina cu horoscopul. De Sudoku ce să mai pomenim; deși limbajul cifrelor e universal, unii oameni sunt complet afazici în fața careurilor cu 36 de subdiviziuni care testează cât de unse le sunt rotițele neuronale. Nu e prea greu de intuit, firește, că ale mele scârțâie sinistru. Din ziar, însă, am aflat și câteva chestiuni interesante: 20 din 25 cele mai veninoase specii de șerpi din întreaga lume sălășluiesc în Australia, tărâmul celor trei crush-uri ale mele. Obiectul articolului în cauză îl făcea o tanti care găsise un exemplar aparținând uneia din cele 20 de specii (șarpele-coral, pare-mi-se), agățat în loc de beteală în pomul de Crăciun. Fără să-și piardă cumpătul după ce telefonase unui vânător profesionist de șerpi, cică femeia s-ar fi dus  apoi liniștită să savureze un cocktail pe terasă. De ce-or fi ținut morțiș să menționeze detaliul ăsta, habar nu am, că doar nu e literatură – ca să bagi la înflorituri stilistice cu nemiluita -, ci presă matinală insipidă, așa cum, de altfel, e și poporul francez în esența sa.

Tărășenia cu reptila mi-a parvenit din ziarul de ieri. În ăla de azi, am găsit o explicație etimologică pasionantă și de o logică fără cusur:

15673406_1489110654435716_1093144801_n

Cu alte cuvinte, în franceză și în alte limbi romanice (de exemplu, spaniolă – trabajo),  munca face trimitere la un termen latin, tripalium,  ce desemnează un instrument de tortură. Iată adevărul și calea și viața, în caz că le dăduserăți cu deznădejde și cu resemnare la obiecte pierdute.

Pe lângă tortură, mai există totuși și frumos. Sub formă de scrisori primite cu bucurie de cei de acasă, de zâmbete de copil care află că va fi externat sau de poezii recitate de o voce caldă la radio. În seara asta, Veronica Soare pe Smart FM și Balanța cu un singur talger, de Ana Blandiana:

Sunt vinovată numai pentru ceea ce n-am făcut.
Păduri tropicale crescute printre coloanele
Unor temple în care nu m-am închinat,
Oceane de frunze
În care nu m-am lăsat îngropată,
Duşmani pe care nu i-am urât,
Săbii pe care am refuzat să le mânui,
Cuvinte pe care n-am învăţat să le ţip,
Trupuri pe care nu le-am iubit,
Fiare pe care nu le-am ucis,
Fluvii în care nu m-am înecat,
Răsărituri pe care n-am apucat să le văd,
Piscuri pe care n-am apucat să le urc,
Muzee amenajate în corola unor crini
Pe care nu i-am mirosit niciodată!
Toate vor avea dreptul să mă acuze.
Şi faptele mele, oricât de bune,
Nu vor reuşi să menţină un echilibru
Oricât de instabil,
Pentru că nu între bine şi rău
Va fi balanţa din urmă,
Ci între a fi fost şi a nu fi fost.

Din “Stea de pradă”, 1985B

Sunt vinovată că nu am băut mai puțin de șase sute patruzeci de mililitri de cafea și că nu am studiat temeinic nici azi, în pofida bilețelelor cu lipici de pe pervaz, care nu se pricep să mă tragă la răspundere.

Sunt vinovată că nu-s capabilă să nutresc fascinație decât pentru de-alde Chet Faker, Vance Joy, Angus Stone și alții din alte lumi. Rădăcina cuvântului-cheie este, în fiecare caz, alt. Mi-ar plăcea să pot să mă imaginez într-o relație gemelară univitelină cu mine însămi. Să mă îndrăgesc fără margini, să-mi trepideze inima când îmi zboară mintea la vreo năsărâmbă simpatică elaborată în cine știe ce circumstanțe  demne de filmele cu proști, să îmi strălucească ochii atunci când mă privesc în oglindă. Să mă iubesc cât mai egoist, mai grețos și  mai vomitiv cu putință. Dar mi-e imposibil. Nu pot fi narcisistă până la capăt, fiindcă mă cunosc dureros de bine. Și ar trebui să fim conștienți cu toții că nu putem iubi cu adevărat decât ceea ce ne este străin. Non-self. Ceea ce declanşează o luptă în infanteria celulară a spiritului nostru. Iubirea excesivă față de sine e un fel de boală autoimună.

Și că nicicând nu ademenim haosul mai abitir în iatacurile noastre existențiale decât atunci când ne propunem să facem ordine deplină.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s