Home » Fără categorie » Cai sălbatici pentru anii care vin

Cai sălbatici pentru anii care vin

Moş Crăciun m-a făcut să belesc ochii şi să descopăr şofranul ca țăranul. Adică nu şofranul, ci blogul unui om modest, cu spirit de aventură, cu o tonă de curaj şi cu talent la scris şi la pozat – Mihai Barbu. Ah, 2009! Epoca de glorie demult apusă a blogurilor şi a bloggerilor… Ce frumos şi ce autentic era totul pe atunci în blogosferă. Pe lângă valoarea stilistică a postărilor în sine, aruncați, rogu-vă, un ochi și asupra comentariilor. Oamenii ăia – nişte străini din spatele unor monitoare, nişte corporatrişti cu pingelele tocite pe peroanele magistralei albastre – oamenii ăia chiar sunt parte din povestea desfăşurată la mii și mii de lumi depărtare, unde s-au putut imersa grație scrisorilor „vândute” de Mihai la fiecare 500 kilometri, pentru a-și putea menține viu periplul mongolez până la sfârșit.

Îl urmăresc cu răsuflarea tăiată de vreo două zile, iar acum sunt pe la kilometrul 10500. Nici vorbă de emfaza sau de fala călătorului trufaș, care se crede buricul pământului fiindcă a inventat el apa caldă, izbutind să răzbată dincolo de glia unde restul prostimii își duce mai departe existența ordinară. Mihai își conștientizează iterativ micimea față de măreția mapamondului și a faptelor săvârșite de înaintașii sau chiar contemporanii săi și, în virtutea unei permanente autoironii, nu ezită să se autointituleze pulete la un moment dat, fapt care mărturisesc că a făcut să-mi iasă o alună pe nas în timp ce citeam:

Ne-am aglomerat in curtea asta, si sincer sa fiu, la ce istorii imi trec pe langa ureci si la ce imagini imi gadila pupilele, simt ca sunt cam pulete printre toti astia, cu ce-am facut eu. E cam concentrata situatia de povesti pe metru patrat.

Ca să nu mai menționez concertul caprelor și al oilor și al iacilor și al altor rumegătoare tibetane – o suită de eufonii precum „pârț, groh, pârț, pârț, bheee, groh, groh, pârț”, de teroarea pe care i-o insuflă fiertura din cap și intestine de capră, de cum desenează el un ou ieșind din curul găinii când vrea să le transmită străinezilor din restaurante că are poftă să mănânce omletă și multe, multe alte scene savuroase. Citez încă una din porțiunea de 10000 km, pe care doar ce-am terminat-o de parcurs:

E perfect, mi-am luat o bere, si sunt pregatit sa frec menta din curte pana la ora culcarii. Urzicile stiu deja ca nu e bine sa le frec, pentru ca m-au muscat o data, cand imi cautam chilotii pusi la uscat si suflati de vant, pe care nu i-am mai gasit. Am gasit doar cate un ciorap din cele doua perechi care stateau si ele pe sfoara, tinand companie chilotilor.

Dragă Mihai Barbu, nespus de rău îmi pare că în august-septembrie 2009, eu îmi consumam dramele adolescentine pe blogspot, Yahoo! Messenger și Hi5 în loc să fiu părtașă la drumul tău – la marele și solitarul tău drum în care ai fost, totuși, însoțit de atâția tovarăși ce n-au mai avut cum să fie ei înșiși după călătoria asta. Sau poate abia atunci au avut îndrăzneala să devină tot ce îi înspăimânta mai tare?…  Am auzit istoria cu merdeneaua pe care o mâncai la Victoriei în clipa în care ai luat decizia de a pleca, însă nu știu ce resorturi intime au amânat animat decizia ta de a comite nebunia asta frumoasă. Vezi ce lapsus îngrozitor am putut să fac? Asta fiindcă pasămite tocmai amânarea, ducă-se pe pustii să se ducă,  îmi ține și mie în șah animarea, ca și multor alte curci blegi aidoma mie. Suntem cu toții ca mârțoaga aia săracă cu duhul dintr-o poză ce circulă viral pe net – niște biete bestii priponite de scaune de plastic pe care habar n-avem cum să ni le zburăm din cale, cu convingerea fermă că ne e imposibil să facem mai mult de cinci-șase pași în incinta impenetrabilă a închisorilor noastre imaginare.

Iau ceva de mancare, si pana sa ma schimb, imbracat asa, ca porcul de pe drum, stau la o vorba cu Lisa. Singurul regret e ca nu am ceva cu care sa o inregistrez. Si ii si spun. Au vandut tot, acum sase ani, si au parasit Marea Britanie avand doua motociclete sub cur si un cort drept casa. Imi povesteste despre oamenii care pe care ii intalnesc la tot pasul si care ii invidiaza si si-ar dori si ei sa aiba parte de “un concediu” de sase ani. Nu e chiar asa, si daca chiar iti doresti nu e nimic care sa te opreasca. Daca asta vrei. Dar nu vrei, asta e problema pe care trebuie sa ti-o rezolvi inainte de toate. Si oamenii astia doi pe care-i ai in fata, si pe care crezi ca ii invidiezi, altceva iti inspira ei, nu admiratie, fara ca tu sa-ti dai seama. E teama. E teama, pentru ca ai in fata dovada ca tot ce-ai fost tu invatat pana acum si-ti spune ca nu se poate, totul e o minciuna.

Știi că nu m-am gândit niciodată la treaba asta cu teama? Dar ai dreptate întru-totul. Oricât de nobil ar fi un sentiment ca admirația, trebuia să-mi fi dat seama că nu are cum să-și desfășoare energiile cinetice în interiorul nostru într-așa hal cum o face teama.  Iar anul ăsta cel puțin, m-am confruntat cu atâtea cicloane, taifunuri și tornade ce-au măturat fără milă tot ce-au întâlnit în calea lor spre mine și în mine… Nu am nicio scuză să nu știu, Mihai. Nu (mai) am.  Mulțumesc că mi-ai deschis ochii. De-acum încolo, voi mătura eu totul în calea mea. Voi mânca jăratec și-mi voi lăsa coada fluturată de vântul de pe culmile munților, voi alerga neîncetat către brațele Necunoscutului, mă voi ridica în două copite pe câmpurile cu lavandă din Argentina și-mi voi necheza victoria din toți rărunchii. Vor crede că-s turbată și vor dori să mă întemnițeze din nou în grajdul ăla împuțit alături de restul hergheliei, dar nu mă vor găsi niciodată, Mihai – îți jur pe ce-am mai scump. Voi deveni una cu râurile și cu izvoarele și cu codrii; voi deveni una cu platanii și cu calcanii, cu cascadele și cu pagodele chinezești, cu cocotierii și cu bonsaii, cu plantațiile de cafea și cu smocurile pufoase de bumbac din America de Sud; voi șterpeli sceptrul fermecat al lui Maui din filmul Moana și mă voi transforma în turturea, fâlfâindu-mi în batjocură aripile pe lângă urechile lor înfundate. Și-și vor aținti către nicăieri săgețile cu tranchilizante, dar ele se vor întoarce ca niște bumeranguri, înfigându-li-se în plexul solar și nimicindu-i pentru totdeauna – așa cum și ei voiseră cândva să nimicească ceea ce eram. Și ceea ce sunt.

Nu mă vor găsi, Mihai. Îți jur pe libertatea mea. Nimeni nu mă va găsi, în afară de mine.

Comment from mihai
Time September 9, 2009 at 7:25 pm

am fumat si m-am gandit, m-am gandit si am fumat: pera multa minte strica.

o sa fac ceva lipsit poate de etica.. presupun ca o sa iti zica ceva si astia de le-ai scris scrisoarea, dar eu iti voi posta, cu copy paste, ce mi-a scris perapunzela azi:

eu (9/9/2009 2:42:44 PM): ce faci ma? cum fura examenele ?
eu (9/9/2009 2:42:47 PM): ceva rezultate

Ea (9/9/2009 2:42:51 PM): nu
Ea (9/9/2009 2:42:56 PM): ba mihai….* (mihai==eu)
Ea (9/9/2009 2:43:04 PM): am niste emotii…..
Ea (9/9/2009 2:43:13 PM): mihai asta ne a hipnotizat ma…* (mihai==tu)
Ea (9/9/2009 2:43:16 PM): pe bune
Ea (9/9/2009 2:44:10 PM): ….astazi m am bucurat cand am vazut ca inca scrie “draga mihai” * (mihai==destinatarul scrisorii precedente)

eu (9/9/2009 2:44:29 PM): ?

Ea (9/9/2009 2:44:35 PM): pe mongolia ma

eu (9/9/2009 2:44:43 PM): de ce ma, nu iti astepti povestirea ?

Ea (9/9/2009 2:44:54 PM): ba o astept….
Ea (9/9/2009 2:45:00 PM): dar parca e randul meu sa sar in gol
Ea (9/9/2009 2:45:14 PM): ……cred ca am luat o prea in serios……sufleteste

restul e irelevant.

Și cu asta, îl putem aștepta pe 2017 cu pace-n suflete și cu inimile larg deschise, fără pic de teamă de curent, căci el ne va duce cu siguranță în direcția potrivită.

Restul e irelevant.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s