Home » Fără categorie » Îmblânzirea vulpii

Îmblânzirea vulpii

maxresdefault

Cum ziceam. Sunt masochistă până-n măduva oaselor și-n ziua de Crăciun. După o cană cu vin fiert și după filmul ăsta, sunt udă de nădușeală și de lacrimi. Plâng fiindcă mă gândesc că e posibil să fi trecut pe lângă vulpea mea și să-i fi negat pe nedrept șansa de a-mi spune că esențialul e invizibil pentru ochi.

Este o dimineață de octombrie, cu toate că nu s-a crăpat încă de ziuă. Pe străzile Dublinului nu zăreşti nici țipenie de om în afară de mine, aproape la fel de nădușită ca acum, trăgând de trollerul albastru printre hârtoapele din pavaj și gonind furibund spre stația de autobuz. Dacă nu-l prind pe cel de 5:40, există riscul să pierd avionul spre Londra. Și ar fi cam nasol.

La câteva sute de metri de stație, pe Waterloo Street, o vulpe amușină de zor printre tomberoane. Când percepe semnalele sonore ale prezenței mele și-ale trollerului, se opreşte o clipită, își îndreaptă spre mine botul țuguiat și ochii ca două mărgele negre, după care își vede mai departe de treaba ei, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu surâd și străpung liniștea pustietății cu o exclamație de surpriză și nu prea –  „Uite vulpea!” – de parcă aș fi presimțit că urma să dau de ea într-acel loc.

Iar apoi îmi văd și eu, la rândul meu, mai departe de treaba mea, având în vedere că mai rămăsese doar un minut până la sosirea autobuzului în stația unde eu nu ajunsesem încă.

Dar dacă ea e, de fapt, vulpea mea? Vulpea de care trebuia să mă apropii și pe care să încerc să o îmblânzesc? Nici nu-i las răgaz să mă scruteze cu ochii ei mărgelați preț de mai mult de două secunde. N-am curaj să mă apropii, de frică să nu mă muște și să nu-mi transmită virusul rabiei. Nu-mi mai amintesc nici măcar cum arăta coada ei sau dacă avea măcar una. Mă grăbesc, gonesc turbată spre stație, cu un unic gând adânc înrădăcinat în minte: să prind avionul și să zbor, să plec înapoi în lumea mea.  Așa cum și Micul Prinț se lăsase purtat de parașuta stelară spre planeta lui minusculă, unde putea privi apusul de 44 de ori pe zi și unde Trandafirul îl aștepta fidel sub protecția  unui clopot de sticlă.

Totuși, printr-un mecanism necunoscut, prințul cel mic nimeri pe planeta oamenilor mari, care îl siliră să crească, îl supuseră procesului de esențializare, după care-i atârnară un badge de gât și-l trimiseră la muncă, ca să fie de folos comunității. Între timp, planeta lui fu într-totul cotropită de baobabi, trandafirul se ofili sub atmosfera neprielinică a abandonului, iar toate stelele de pe cer fură șterpelite și aruncate într-un borcan de către omul de afaceri cel hidos și cu ceafa lată.  Micul Prinț crescu, deveni Domnul Prinț și se lăsă cuprins de frenezia lui de workaholic și de teama perpetuă de a nu-și fi îndeplinit toate atribuțiunile date de către șeful cel mare. Nu mai știa decât cum să țină mătura și fărașul în mână și să fie esențial. În rest, dăduse uitării orice altceva. Inclusiv vulpea. Inclusiv planeta. Inclusiv trandafirul. Inclusiv faptul că el era Micul Prinț și nu Domnul Prinț.

Eu nu sunt Micul Prinț, știu asta. Toată lumea îmi spune pe aici Madame Ion. Dar, aidoma lui, m-am grăbit să plec spre planeta mea mizeră de pe țărmul Mării Mediterane, ca să pun cărămidă peste cărămidă la un proces de esențializare care nu mă entuziasmează nici cât negru sub unghie, pentru că mă ține captivă și vrea să-mi șteargă identitatea cu radiera canoanelor. Eu port vina pentru absolut tot. Eu am ales să nu poposesc lângă vulpea de pe Waterloo Street, fiindcă aș fi pierdut avionul spre Londra. Poate ăsta și era, în realitate, scopul acelui avion: să aleg să-l pierd și să rămân. Să-mi dau silința de a îmblânzi vulpea, Dumnezeu știe cum, și să aflu de la ea că esențialul e invizibil pentru ochi. Fiindcă, deși ni se trâmbițează asta din toate zările, deși am citit romanul lui Antoine de Saint-Exupery încă de când aveam opt sau nouă ani, deși știm ce trebuie să cernem prin porii retinei pentru a fi fericiți, noi alegem să persistăm în orbia noastră de cârtițe și orbeți. Ce-ar fi fost dacă aș fi scos din geantă șarlota cu lămâie pe care o luasem la mine pentru micul-dejun și dacă i-aș fi întins-o vulpii hămesite? Mi-o  și închipui acum lingând cu bucurie țipla mânjită de piureul ăla gălbui și aromat, neîndrăznind parcă să-și vâre botul întru-totul în cutia de plastic – oare să i se cuvină chiar ei întregul și desfătătorul său conținut? Da, da, pentru tine l-am adus, vulpiță dragă! Uite și un biscuite cu vanilie – ia-l și înfulecă-l, că oricum are 149 de calorii și dacă-l mănânc eu, mă mai aleg cu cinci centimetri pătrați de celulită pe cur și nu-i a bună. Ți-e sete? Uite, acușica îmi fac pumnii căuș și torn în ei niște apă din sticla mea de jumate, sper că nu ți-e cu bănat că are bule – alta n-am dibuit ieri seară la Tesco, eram prea obosită după urcușul de pe Killiney Hill și-am luat ce mi-a picat în mână.

Iar acum, că ți-ai potolit stomacul, dragă vulpiță, ești liberă să glăsuiești. Eu sunt aici ca să te ascult. Dacă vrei, putem schimba peisajul, ca să nu rămânem printre tomberoanele astea care duhnesc a ouă stricate și-a vomă de alcooliști. O luăm către St. Stephen’s Green, că tot e la o aruncătură de băț. Lumea se va mira, firește, văzând o fată mergând cot la cot cu o jivină al cărei loc nu ar trebui să fie pe străzile unei capitale europene, ci în sălbăticie – în codrii ăia deși din Bray, de pildă -, numai că tu acum nu mai ești o lighioană oarecare. Ești vulpea mea, iar eu sunt omul tău. Mă vei învăța să mă bucur din nou de crinii înmiresmați și de fluturii albaștri care-i polenizează neostoit. Îmi vei șopti la ureche rețeta iubirii față de sine și a echilibrului în relațiile cu ceilalți. Mă vei trage de mânecă de îndată ce mă îndrept spre buza prăpastiei și mă vei dojeni de fiecare dată când voi călca strâmb. Vei fi o vulpe înțeleaptă și de toată isprava, iar eu îți voi pieptăna blana și te voi despăduchi – bineînțeles, nu înainte de-a te fi dus la veterinar pentru a-ți face vaccinul antirabic. Vom trăi așa, dragă vulpe, și nu ne vom plictisi niciodată; nu va mai fi nevoie să-ți faci veacul pe lângă tomberoane, iară eu nu voi mai resimți nicicând povara singurătății. Pentru că voi privi spre bolta ce ne unește ca o punte, de unde-mi vor surâde stelele eliberate din borcanul afaceristului cel hidos; iar printre hlizirile lor colorate, voi discerne când chicotele copilărești ale Micului Prinț, când glasul tău cel blajin, care-mi reamintește singurele cuvinte ce nu se cuvine a fi uitate nicicând: Esențialul e invizibil pentru ochi.

P.S. Crăciun fericit!

Advertisements

One thought on “Îmblânzirea vulpii

  1. Pingback: Doamna cu pelerină roșie | Hanul unei alte Ancuțe

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s