Home » Jurnal » Doamna cu pelerină roșie

Doamna cu pelerină roșie

Perfuzia cu Glucidion G5 a sugarului din salonul 21 e pe terminate. Maică-sa e de negăsit, iar sub pătuțul lui zac două ambalaje de săpun Dove și ceea ce pare a fi coada unui măr. Îi măsor atentă mișcările abdomenului și-mi notez frecvența respiratorie – 48 pe minut. Se putea și mai bine, se putea și mai rău. Îi apăs pielicica moale cu arătătorul, care se îngălbenește preț de două secunde, după care sângele țâșnește din nou până la suprafața epidermului. Tegumentele nu-i sunt marmorate, fontanela anterioară nu-i e bombată; cu degetele lui de păianjen străveziu, îmi apucă clopotul stetoscopului, după care izbucnește fulgurant în plâns, învinețindu-se din cap până-n picioare.

Îmi întrerup examenul când Lisa, una dintre externele franțuzoaice, bagă capul pe ușă și-mi transmite să vin în sala de curs. Odată ajunse acolo, ne vorbește despre șchiopătarea la copil o doamnă cu pelerină roșie pe care nu am mai întâlnit-o până acum, cu toate că se presupune că ea e profa mare, responsabila de stagiu și cea care-mi va semna hârtiile și-mi va da o notă la final. O cheamă Cristina și ceva cu R., dar nu mai țin minte precis. Din senin, din iarbă verde, profa își întrerupe prelegerea fără să-și fi dus măcar la bun sfârșit ultima idee, îndemnându-ne să scoatem o foaie de hârtie. Poftim? Ce vrea să-nsemne treaba asta, lucrare în mijlocul cursului? Nici măcar în haosul din România nu s-a pomenit așa ceva, cu atât mai puțin mă aștept să mi se întâmple aici, unde aparența logicii și a rostului e ceva mai bine înfiptă decât în nisipurile mișcătoare de acasă. Stupefacția continuă când doamna cu pelerină roșie ne comunică și subiectul lucrării – o dictare. O dictărică frumușică, unde sunt urmărite ortografia, punctuația și așezarea-n pagină, ca omagiu adus anilor de glorie din clasele primare. Fără știrea lui, pixul meu începe să deseneze ca bezmeticul pe hârtia în careuri tot soiul de bucle, linii, virgule și puncte care istorisesc crâmpeie dintr-o poveste demult dată uitării:

– Que faut-il faire ? dit le petit prince.
– Il faut être très patient, répondit le renard. Tu t’assoiras d’abord un peu loin de moi, comme ça, dans l’herbe. Je te regarderai du coin de l’œil et tu ne diras rien. Le langage est source de malentendus. Mais, chaque jour, tu pourras t’asseoir un peu plus près…(…)

Et il revint vers le renard :
– Adieu, dit-il…
– Adieu, dit le renard. Voici mon secret. Il est très simple : on ne voit bien qu’avec le cœur. L’essentiel est invisible pour les yeux.
– L’essentiel est invisible pour les yeux, répéta le petit prince, afin de se souvenir.
– C’est le temps que tu as perdu pour ta rose qui fait ta rose si importante.
– C’est le temps que j’ai perdu pour ma rose… fit le petit prince, afin de se souvenir.
– Les hommes ont oublié cette vérité, dit le renard. Mais tu ne dois pas l’oublier. Tu deviens responsable pour toujours de ce que tu as apprivoisé. Tu es responsable de ta rose…
– Je suis responsable de ma rose… répéta le petit prince, afin de se souvenir.

Când rezultatul lucrării de control sosi, simții cum cerul îmi crapă în cap. 7,2 din 20 și o foaie plină de însemnări și de tăieturi cu roșu. Cum era posibil? Micul Prinț, de Saint-Exupéry! Cunoșteam pe de rost scena cu vulpea în toate limbile Pământului, mi-o injectasem în ADN încă de când aveam opt sau nouă ani și împrumutasem cartea de la biblioteca comunală. Sigur trebuie că s-a strecurat o eroare pe undeva – și nu din partea mea. Hotărâtă să aflu unde era ascuns șoarecele mort, mă îndrept spre șefa de clinică, rugând-o să o anunțe pe profă că aveam ceva nelămuriri cu privire la ultima lucrare de control.
Ah, c’est toi la fille de Roumanie avec le 7.20? Va-t-en, suis-la, elle va sortir de son bureau dans quelques instants et elle m’a transmis que tu peux l’accompagner. (Tu ești românca cu 7.20? Mergi și urmeaz-o, o să iasă din birou în câteva clipe și mi-a transmis că poți să o însoțești).

Fac ochii mari și nu pricep, dar decid să procedez întocmai. După câteva minute, doamna cu pelerină roșie îmi face semn să vin după ea, iar eu mă supun. Rămân tot timpul la câteva zeci de metri în spate, parcă nu-ndrăznesc să merg cot la cot cu ea, căci nu mă văd în stare să sparg gheața conversației. Despre ce să discute cogeamite academiciana franțuzoaică taman cu mine – un fel de pielea-pulii made in România care se fâțâie după curul externilor ei pe secție mințindu-se că merge treaba și așa? Hm, poate chiar despre lucrul ăla sâcâitor în draci și complet inexplicabil, adică de ce luasem 7.20 la o dictare pe care mă simțeam sigură pe mine cum de puține ori în viață îmi fusese dat să o fac?

După ce părăsim incinta spitalului, o apucăm pe un trotuar în pantă,  ducându-ne către un pod care iarăși nu îmi inspiră nimic familiar. Plouă mărunt, dar mă sfiesc să deschid umbrela, pentru că doamna cu pelerină roșie nu dă niciun semn că ar avea nevoie de așa ceva. Pasămite o fi dintre acele ființe rare și superioare care știu într-adevăr cum să se bucure și de ploaie și de zăpadă, și de soare și de vânt, și de pace și de furtună, și de ziuă și de noapte. Ajungem în ritmul ăsta în fața unor trepte din marmură albă, pe care sunt gravate, habar n-am prin ce procedeu, peisaje viu colorate din parcurile Parisului. Ah, da – până acum nu-mi dădusem seama, dar ne aflăm, într-adevăr, în Paris. Dacă spitalul unde se petrecuse toată tărășenia cu dictarea era tot aici sau în Marsilia sau pe asteroidul B 612, mi-ar fi imposibil să mă pronunț. Întotdeauna în spatele doamnei cu pelerină roșie, urc treptele cu grijă, ca nu care cumva să alunec pe pojghița de stropi de ploaie conglomerați ce încă n-a fost suptă de razele soarelui. Tovarășa mea de drum întoarce capul în spate, să verifice că încă nu mi-am luat tălpășița, și-mi indică să o urmez dincolo de două uși castanii lăcuite, care nu se deschid cu una, cu două. Ne aflăm într-un cinematograf. E cel mai fastuos loc în care am fost vreodată, dar, din păcate, e ticsit cu lume până la refuz. Domnii sunt îmbrăcați în costume de gală și stau la taclale despre partidele politice de dreapta și de stânga;  doamnele târă după ele trene grele din catifea, își fac vânt afectate cu evantaie mari cât cozile de păun și beau șampanie din cupe nesimțit de supradimensionate. Dintr-un motiv străin de mine, se pare că totul în această sală de cinema poartă marca superlativului. Undeva departe, în fundul încăperii, e etalat și ecranul de proiecție, care deocamdată e alb și mut ca o lebădă. Doamna cu pelerină roșie se strecoară cu agilitate prin mulțime, iar la un moment dat se șterge în totalitate din orizonturile mele. Noroc că roșul e o culoare care sare în ochi, așa că pot să o reperez rapid și să mă îndrept țâșnind către rândul de scaune numărul șapte de pe stânga, unde se pare că aveam rezervate locuri amândouă.

Ușor-ușor, începe să se lege și o fărâmă de conversație. Pe măsură ce aceasta înaintează, încep să mă dumiresc că de fapt sunt în mijlocul unui vis și că e cel dintâi vis al meu în limba franceză. Surâd, apoi îmi dau seama de imbecilitatea faptei mele și-mi redresez iute neutralitatea mimicii. E curios cum subiectul dictării cu Micul Prinț e totalmente șters din orizonturile prezentului și ale viitorului, cu toate că el e scopul pentru care mă aflu aici, în locul ăsta insolit și în compania doamnei cu pelerină roșie, profesoara mea de pediatrie. Ea scotocește în poșetă și nu scoate de acolo decât o cărticică minusculă, aproape cât un talisman de rugăciuni. Nădăjduia să găsească un biscuite sau o madlenă rătăcită de la micul-dejun, că foamea îi cam dădea ghes, dar acum nu se mai îndura să părăsească îmbrățișarea moale a fotoliului îmbrăcat în velur grena ca să se ducă să-și ia ceva de ronțăit de la ghișeul de bilete. Eu îmi amintesc că am la mine un sandviș, așa că îl scot din geantă și i-l ofer. Ea ezită și o înțeleg. E prea grosolan, din două felii de pâine de casă, unse cu pateu Bucegi și cu două straturi babane de unt cu 41% grăsime. Eu insist și ea îl primește până la urmă, apucându-se să muște din el cu guri zgârcite, pesemne ca să lungească masa cât mai mult cu putință. Ca să nu mă plictisesc până când va fi proiectat filmul, îmi întinde talismanul de adineauri, ca să-mi fac de lucru cu el. E o cărticică de poezii de autor necunoscut, cu litere mici ca niște ouă de purici și pagini trase de umezeală și mucegai. Îmi șterg ochelarii care încă poartă pe lentilele lor câțiva stropi de ploaie și mă apuc să citesc cea dintâi poezie. Se numește Lilas. Am impresia că o brumă groasă cu parfum de liliac îneacă întreaga sală, în vreme ce doamna cu pelerină roșie se ridică de pe scaun și începe să danseze ca o bezmetică pe pelicula cinematografică de la zece mii de kilometri depărtare. Prezența mea de spirit, însă, e sechestrată de cuvintele ce-ncep să joace și ele în filmul lor propriu, iar cu fiecare buchie pe care mi-o instilez în minte, scenele capătă o claritate și o familiaritate – ca să vezi ce paradox – ale dracului de tulburătoare.

c’était printemps
on était tous les deux
sur le quai d’orsay
et on s’aimait
dans chaque relais
qu’on croisait sur le chemin
elle était folle, notre jeunesse d’antan.

c’était printemps
le mois de mai
moi, je t’aimais
tu l’ignorais
et tu l’ignores toujours
depuis que nous sommes
tous gris, tous mûrs.

– Et tu l’ignores toujours, depuis que nous sommes tous gris, tous mûrs! urlă din spatele peliculei doamna cu pelerină roșie, care se vede treaba că își luase rolul prea în serios. Mă holbez la ea cu ochii bobonați ai unui hipertiroidian decompensat, iar liliacul înflorește până la epuizare din paginile cărțuliei cu miros de mucegai, invadând sala, înrădăcinându-se în lemnul dușumelei scârțâitoare și încolăcindu-se în jurul gâtului femeii ca un boa constrictor. O înghite  fără prea multă ceremonie și devine și el la fel de roșu ca ea, revenind apoi la vizuina lui din paginile cărții cu miros de mucegai, ca să hiberneze vreme de șase luni  și să lase digestia să-și urmeze făgașul.

Eu tresar. O inflorescență movulie uitată în pavilionul urechii mă gâdilă și-mi aduce aminte că ar cam fi cazul să mă trezesc. Talismanul cu buchii cât ouăle de purice fuge înapoi în poșeta doamnei cu pelerină roșie, domnii și doamnele se fac una cu bulele din cupele lor nesimțite de șampanie, iar zidurile cinematografului se înalță spre zenit aidoma capitulelor unei păpădii.  Ce cald și bine e sub pătură! Sunt cuprinsă de-o amorțeală atât de sublimă încât aș putea-o confunda cu narcoza, iar oasele și mușchii îmi sunt din nou fluidificați sub forma piureului ăla cu lapte, unt și sare din pachetele albastre de la salina Cacica. E Crăciun, iar eu am dormit ca un prunc preț de vreo două ore după o juma’ de tavă de pizza, o doză de bere și poveștile de călătorie ale lui Mihai Barbu. O să mai ronțăi niște alune învelite-n ciocolată, o să recitesc îmblânzirea vulpii, o să ies la o gură de aer și apoi o să apăs butonul de repeat. Vreau să mai dorm așa și să mai visez versuri în franceză, din cărțulii cu miasme fungice.

Cât despre doamna cu pelerină roșie, îi doresc să găsească o cale prin care să spintece pântecele șarpelui boa constrictor și să iasă la lumină. N-am apucat nici măcar să ne răfuim în privința bizareriei ăleia de dictări din Micul Prinț – și tare mi-e că-mi datorează o explicație înainte să se sfârșească stagiul de pediatrie.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s