Home » Jurnal » Cum facem?

Cum facem?

Am dat gata ultima gură de vin fiert din cană, care s-a răcit între timp, mai ales după ce-am deschis geamul. Și odată cu ea, am dat gata și cei 21500 kilometri ai lui Mihai Barbu.

Aș plânge, dar parcă e necuviincios; mai bine mi-ar șade dacă mi-aș trage vreo două perechi de palme sau dacă mi-aș blagoslovi devla cu o binemeritată și prelungă izbitură de pereți (da’ pentru asta ar trebui să ies afară, că ăștia din cameră îs din rigips, adică fix frecție la piciorul de lemn).  Mă piș pe mine, da’ n-am cum, trebuie să scriu asta acum ori niciodată. Mă scarpin în cap și apăs backspace; apăs backspace și-ncerc să-mi domolesc sfincterul vezical prin niște mișcări abracadabrante de frecare ale coapselor.

Să-mi trag una dacă mai știu încotro să o apuc. Heh. Iată că vine și predictibila și clișeicioasa continuare – de parc-aș fi știut vreodată.

Știi ce e al dracului de usturător? Nu să-ți pui viața în talgerul celălalt al balanței, prin prisma plăcerii morbide a omului de a se compara cu semenii săi,  și să constați că un fulg ar fi atârnat infinit mai greu. Nu faptul că ți se pare că ești blocat într-o sumă de alegeri al cărei rezultat se-ascunde, prin cine știe ce șiretlic paradoxal, în sânul mulțimii vide. Nu tamponul cu vată îmbibată în alcool sanitar aplicat pe zgârietura de pe cot cu care te-ai procopsit încercând să muți frigiderul.

Nu.

Al dracului de tare ustură să-ți dai seama că nu vei face-n vecii vecilor contabilitate, inginerie, aviație sau medicină la fel de bine pe cât ai fi putut să scrii, să dansezi, să speli vase sau să pictezi. Frumosul nu poate fi redus la variabile de ordin practic, în vreme ce drumul meu și-al tău și-al multor altora ca noi gravitează taman în jurul lor. Și atunci, cum facem? Cum transformăm în lest proviziile care ne ajută să nu pierim de foame? Cum rezistăm tentației de-a ne preaschimba noi înșine în lest, aruncându-ne în gol din nacela asta țesută din secreții de păianjen numită viață? Cum se-mpacă ecuația trăitului 24 de ore pe zi, șapte zile pe săptămână și necunoscutele ei care se ivesc la tot pasul cu tranșanta și unica soluție reală din trei cifre – trei, șase și patru – ce alcătuiesc giganticul și monstruosul număr 364, în speță câte capitole trebuie să-nveți ca pe Tatăl-nostru pentru ECN?

Eh, vezi? Cu cât nacela se-apropie mai vertiginos de pământ, cu atât esența se evaporă din orizonturile tuturor simțurilor. Nu te mâhni. Văzduhurile-au fost croite pe potriva heruvimilor și a serafimilor, iar tu ești încă zdrobit sub imperiul unui maldăr de carne. Mai ai. Mai ai niscaiva mămăligă de mâncat și ceva lecții de imponderabilitate de luat. Sunt scumpe, e drept că nu și le permite orișicine, dar e bine de băgat la cap că există o alternativă cu randament cât de cât decent, dacă e practicată cu  luciditate și cu perseverență – speranța.

Nu visatul, ci speratul cu ochii deschiși e cel care te poate duce mai aproape de stele. Trebuie să ai în permanență ochii mari cât cepele, să observi tot ce mișcă în jurul tău și mai ales în tine, astfel încât să poți prelua cârma corăbiei când apele amenință să devină prea tulburi. Vezi tu, drumul nu e lin și nicidecum direct, e nevoie să sari din nacelă-n corabie, din corabie-n cotigă, din cotigă pe motocicletă, de pe motocicletă în autobuz și așa mai departe. Vei schimba multe mijloace de transport, vei face bășici în tălpi parcurgând distanțele dintre stațiile care nu sunt conectate între ele și vei aștepta ceasuri în șir în gări, aeroporturi, precum și-n mijlocul nesfârșitelor ondulații ale lanurilor și ale valurilor. Te vei întovărăși cu vulturii și cu câinii sălbatici și luna-ți va fi făclie când seul de pe fundul candelei își va fi dat ultima sfârâială. Te vei rătăci și vei bâjbâi ani și kilometri-n șir în bezna de nepătruns a deznădejdii, a răbufnirii, a biciuirii sinelui și-a îndoielii – da, da, nu te cutremura, logic ar fi ca până acum să fi căpătat imunitate față de odioasa ei perfidie. Unghiile ți se vor încovoia ca la vrăjitoare, vei mătura pământul cu barba și cu pletele-ți încâlcite, soarele se va fi săturat de-atâtea revoluții, iar tu – tu probabil că vei fi uitat demult ceea ce cauți.

Însă de fiecare dată când universul înconjurător va binevoi să-ți arate mărturiile trecerii tale prin el – de pildă, reflectându-ți chipul în oglinda unei ape, plăsmuind câte-un nor din respirațiile tale pe timp de ger sau imprimându-ți urmele pașilor pe zăpada pe care calci – tu îți vei reaminti că exiști.

Și-atunci vei ști, deși poate că numai cu jumătate de conștiință, că te-ai găsit. Și te vei căuta în continuare, ca să potolești și jumătatea cealaltă – numai că pe ea n-o mulțumește nimic, niciodată. E criticul tău cel mai trebuincios, chiar dacă o beștelești și i-ai face brânci la prima prăpastie care-ți iese în cale – căci fără mofturile ei neîncetate, te-ai opri. Iar asta ți-ar fi fatal, să n-ai niciun dubiu.

 20141223_161919

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s