Home » Fără categorie » Unde e fantoma chefului?

Unde e fantoma chefului?

Sur le chemin j’ai rencontré
Un renard qui voulait être apprivoisé.

Surâzi. Surâzi ca proasta. Ce să faci, n-ai ce să faci. Ah, ba da, ai de făcut ultima curățenie pe anu’ ăsta, că baobabii au luat-o razna de vreo săptămână încoace și firimiturile au substituit zăpezile de altădată. Dar nu te poți abține să nu arborezi surâsul ăla retard în continuare. Ca proasta. Ca tâmpita. Ca anencefala. Ce să faci. N-ai ce să faci.

***

Îmi aleg ieri ca pacientă o fetiță de doi ani cu nume şi prenume româneşti, aşijderea mămucă-sii. Nu strică, îmi zic, să mai fac anamneze şi-n graiul neaoş, ca să nu-mi pierd exercițiul – asta după ce în ziua de dinainte, eşuasem lamentabil să mă înțeleg în franceză, engleză şi limbajul semnelor cu o mămică afghană.

Mămicii de azi îi e indiferent dacă vorbim în română sau franceză – sau cel puțin aşa susține ea, cu un nod în gât şi cu o stâlceală rârâită la pronunția fiecărui cuvânt din limba în care amândouă am învățat să spunem “mama” şi “tata” şi “mi-e foame” şi “mi-e somn”. Mă simt jenată când o aud că i se adresează fetiței morocănoase cu “ma petite choupinette”, dregând-o apoi stângaci cu “iubita mea”, aşa că deviez discuția pe făgaşul francofon.

Şi aşa am conversat noi, două românce, aproape juma’ de ceas, în limba lui Molière. Şi, culmea, a părut cea mai naturală treabă din lume. Şi habar n-am care e morala poveştii ăsteia, în cazul în care e vreuna.

***

Nu Danemarca la care tot visez de 10 ani încoace, nu învățămintele trase din operele lui Dostoievski şi nu experiența Erasmus au constituit grosul insolitului din anul ce va să treacă. Nici Monte-Carlo, nici ospitalitatea sârbească, nici nervii-ntinşi la maximum în felurite împrejurări de scumpa mea medicină.

Dacă e ceva ce vreau cu adevărat să rămână în mine în toți anii care vor urma, aceea e Irlanda şi amintirea a tot ce am trăit acolo. Şi-s mândră tare de cicatricea de pe gamba stângă, cu care m-am procopsit încercând să înfrunt fluxul, fiindcă din câte se vede din vinețiul ei – după aproape trei luni! – o să rămână cu mine pe vecie.

Numai şi numai pentru cicatricea aia, e clar că 2016 a meritat să fie trăit, cu bunele şi cu relele lui. Nu-mi rămâne decât să nădăjduiesc la un 2017 cu cât mai multe sechele din încrengătura Inishbofin, cu vulpi îmblânzite şi cu trandafiri ce nu se ofilesc aşteptându-ne. Ceea ce vă doresc şi domniilor voastre.

***

Se apropie binișor miezul nopții. Dacă aș fi fost acasă, m-ar fi prins revelionul băgând limba în oala cu sos pentru spaghete. Am luat roșii cherry special pentru ocazia asta. Și cum mi-a ieșit un sos de te lingi pe degete, m-am gândit că ar fi nimerit să-i stric toată frumusețea, punând pastele să năclăiască în smântână, în mozzarella, în alte trei feluri de brânză și, firește, într-o tonă de sare. Tot din ambalaj albastru, dar nu de la salina Cacica, ci de pe undeva din străfundurile Mediteranei.

Oare e de rău augur dacă mai sunt doar optișpe minute până când ar trebui să deschid șampania și nu mă bântuie nicio fantomă buimacă a chefului să fac asta?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s