Home » Fără categorie » Șoseta flaușată și pastila amară

Șoseta flaușată și pastila amară

Pictures and stories of travellers. This is what I’ve been lately living vicariously through and I need them in my everyday life just as much as I need coffee or a warm bed to sleep on.

I need people who inspire me, people who make me wanna hug the screen and burst into tears and scream out loud: I know it seems all dark and twisted right now, but the clouds will clear real soon. You will go out there and be yourself and never be ashamed again for not doing what you’re expected to do or not loving what you’re expected to love. The fiercer the pain, the greater the joy. The joy of finally spreading your wings and embracing the pristine blue of the skies.

It will be possible. It IS possible. It dwells within you. Just let it grow. It still needs a little bit of time.

***

De călători, de doctori, de scriitori aspiranți și de plângăcioși (mai ales de ei) geme lumea asta; e lucru știut că nu reinventezi nici roata, nici mersul pe jos, nici apa caldă dacă ești adeptul unuia dintre meșteșugurile înșirate mai sus.

Însă pun rămășag pe ce vreți voi că nimeni, niciodată, n-a mai fredonat Lana Del Rey – “Video Games” sub un duș dintr-o baie comună, ținându-și telefonul într-o șosetă flaușată, ca să nu prindă condens. Șoseta se poate prinde, de altfel, și de gât, cu ajutorul unui șnuruleț de la un ecuson primit la nu mai știu ce congres, unde m-am remarcat printr-un foarte activ absenteism. Așa îi târ eu după mine pe hol pe-alde Vance Joy, Chet Faker, Snow Patrol și alții asemenea domniilor lor.

Asta în caz că nu vă simțiți unici și speciali prin nimic – deși cu toții sunteți, în felul vostru de care nu vă dați seama.

P.S. Dacă vă e mai la îndemână decât șoseta flaușată și Lana del Rey, puteți încerca să faceți vin de căpșuni într-un bidon de cinci kile de apă marca Carrefour – dar musai tre’ lăsat să fermenteze la cămin, printre caserole goale și excremente de gândaci. Și-n toiul sesiunii, să nu uit esențialul.

Cred, totuși, că șoseta flaușată cu telefonul strecurat în ea e un mod mai simplu prin care vă puteți reafirma unicitatea.

***

Mâine dimineață trebuie să înghiți din nou pastila. Și e de fiecare dată mai amară și mai dătătoare de lacrimi – cu rare excepții,  când te îndopi în prealabil cu tone de zaharicale și parcă-parcă nu-i mai simți gustul așa de tare. Măcar de-ar fi fost o doftorie lichidă, să-nchizi ochii, să o dai pe gât, să te străfulgere o clipă-două groaza ei alcaloidă și după aia să uiți. Dar nu e cazul. Pastila ta e un comprimat masticabil, ca Dicarbocalmul; nu e altă cale decât să o sfărâmi între măsele, să-ți umpli palatul cu amăreala ei și să-i dai afară din el pe rege, pe regină și pe toți supușii.

Și tot așa, zi de zi la fel de sistematic, cu doze crescute progresiv. Și nu-ți vine să-ți atârni cinghelul de gât, fiindcă te gândești că ai fi putut să nu mai simți nimic dacă ai fi avut paralizie de trigemen, gustativ și glosofaringian. Cinghelul nu e niciodată soluția. Cinghelul e renunțarea supremă, spre deosebire de pleiada celorlalte renunțări cu gust de chinină, însă atât de necesare pentru a face imposibilul posibil.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s