Home » Jurnal » Now all the birds have fled…

Now all the birds have fled…

Voi asocia întotdeauna melodia Atlantis cu ultima mea zi petrecută în Irlanda, pentru că atunci am ascultat-o în disperare, cu toate că de-abia se mai auzea de sub căciula, gluga și basmaua cu care mă înfofolisem. Pornisem în explorarea a două orășele-suburbii ale Dublinului, nici până azi nu mi-am dat seama prea bine ce sunt de fapt – și-mi intrase vântul prin toate văgăunile după ce mă cocoțasem pe obeliscul din vârful dealului din Killiney; eram constipată și balonată de la biscuiții și brioșele fără număr cu care mă hrănisem o săptămână la rând (noroc cu conserva de fasole pe care fusesem inspirată s-o iau în traistă pe Inishbofin); hainele-mi miroseau a acru, purtam o pereche de ciorapi și două de șosete, una mai jegoasă ca alta, și nu putusem să mă descotorosesc încă de tot nisipul din ghete.

Mă trezeam de fiecare dată fără pic de chef, fiindcă nu mai băusem o cafea ca la mama ei de când părăsisem Marsilia, iar frigul îmi intra în oase de cum crăpam nițel pătura să scot nasul afară.  Aș fi avut, poate, toate motivele să mă bucur că era ultima zi și că aveam să mă întorc în odăița mea portocalie și întunecoasă, să baricadez uși, ferestre, aerisiri și găuri de șobolan , ca să nu răzbată până la mine briza Meditaranei, și să hibernez liniștită în vizuină după ce mi-aș fi umplut pântecele cu paste, cartofi prăjiți și măsline verzi.

În realitate, însă, gândul că gata, s-a terminat, că nu mai e nici măcar o șansă ca zilele sau barem nopțile alea friguroase să se dilate, că nu pot schimba asta oricâte sforțări mi-aș da și că odată întoarsă în Franța, aveam să mă confrunt din nou cu viața lăsată în urmă – ei bine, gândul ăsta începuse să-și croiască un foarte măiestru ticluit traseu nimicitor prin fiece fibră nervoasă, aruncându-mă în cele din urmă în hăul unei depresii tirane, care-a lovit în mine cu tot ce-a avut ea la dispoziție: pustietate, urmată de-o senzație de ghem de ace în stomac, apoi pseudo-euforie când vântul încerca să mă trântească de pe obelisc, iar eu, clătinându-mă într-un picior, refuzam cu obstinație să mă plec la pământ; apoi euforie adevărată la gândul că prin cine știe ce extorsiune a unui degajament, aș putea să mă transfer la Facultatea de Medicină din cadrul Trinity College (dacă o avea vreuna, nici nu m-am interesat), iar în weekend, presupunând că nu aș fi avut tone de cursuri de învățat, să plec de nebună pe Inishbofin și pe alte tărâmuri la dracu-n ciuperci. Vai, ce mi-ar fi plăcut o uniformă din aia verzuie, cu ciorapi până la genunchi, în dungi verzi și albastre! N-aș fi tăgăduit nici să-mi decolorez părul cu peroxid de hidrogen, iar apoi să mă fac roșcată – cu toate că, cel mai probabil, aș fi arătat ca Muma Pădurii. Iar după ore, ca să am ce mânca și unde sta, aș fi lucrat la Mc Donalds sau aș fi cărat navete de Guinness pe la unul din multele pub-uri de pe străzile Dublinului, care toate seamănă între ele ca niște picături de apă.

Sau… de ce să mă mai complic cu facultatea, cu sclavagismul, cu stresul și, fără îndoială, cu o deprivare de somn și mai acută decât până acum? Mai simplu ar fi fost să mă întorc pe Ashton Quai, să iau autobuzul spre Galway, iar de acolo spre Cleggan, iar de acolo… ei bine, da, să mă întorc pe Inishbofin cu feribotul pe care nădăjduiam că nu aveam să-l mai pierd încă o dată. Ce puteam să fac din nou pe insula semi-pustie unde fusesem captivă când fluxul îmi ștersese, în urmă cu două zile,  drumul de întoarcere către uscat? Să mă milogesc, pasămite, de Anușca, să mă lase să fac curățenie prin camerele hostelului în schimbul unui pat și-al unei farfurii cu mâncare? Să bat aleatoriu pe la porțile gospodarilor și să-i întreb dacă n-au nevoie de vreun ajutor de văcar ori de oier? Să mă aciuiez într-una din căpițele cu fân înălțate cam într-o rână în apropierea plajei ăleia unde vlăjganii feciori ai Irlandei se făceau muci și-și deschideau șlițul fără pic de pudoare față de cucoana din fața lor, când vezica le devenea neîncăpătoare pentru tot alcoolul înmagazinat în sistem? Să mă prostituez? Cam greu de înfăptuit asta pe o insulă unde-s mai mulți boi și berbeci decât bărbați. În fine…

Indiferent care dintre scenariile astea ar fi prins viață, tot minunat ar fi fost.

A doua zi de dimineață, în drum spre aeroport, mi-a ieșit în cale Vulpea. Amușina de zor pe lângă un tomberon de pe Waterloo Street, profitând de faptul că nu mai era nimeni în jur care s-o izgonească sau să încerce să îi facă rău în vreun fel. Și, spre deosebire de Micul Prinț, n-am avut suficientă tărie de spirit încât să mă apropii, să intru-n vorbă cu ea – și, cine știe, poate chiar să o îmblânzesc. Poate că Vulpea ar fi fost singura mea portiță de scăpare, poate ea mi-ar fi spus ce trebuia făcut ca să rămân.

Dar pentru mine, esențialul era, în momentele alea, să nu zăbovesc aiurea pe drum și să nu pierd avionul.

Ceva încă mă cheamă acolo. Nu știu prea bine ce. O fi faptul că n-am apucat să văd decât o parte din insulă, fiindcă am tot bâjbâit pe lângă castel până ce s-a lăsat întunericul, încercând să găsesc o cale de întoarcere către uscat. O fi Vulpea pe care am lăsat-o neîmblânzită, umblând în continuare ca bezmetica printre tomberoane și băgând spaima în cei mai slabi de înger. O fi sindromul Stockholm, care poate fi înlocuit de orice toponim din lumea asta și din afara ei. O fi din pricină că am văzut prea puține locuri și de aia mă las fascinată de fiecare fărâmiță de insolit întâlnită-n drum. Nu știu, nu știu, nu știu. Mi-e dor de vânt, de verde și de mine.

Da, da, cred că asta e. Nicicând n-am fost mai aproape de mine însămi ca atunci.

20161003_103513

Bray

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s