Home » Jurnal » Plec în Kazahstan

Plec în Kazahstan

După ce capitolul Erasmus se încheie, nu e musai să te întorci la viața reală. Mai poți hoinări un an sau chiar doi, după bunul plac, fără ca nimeni să-și pună întrebarea pe unde-ți mai duci veacul sau să te tragă la răspundere după normele adulților. Da, da, e pe bune – s-a dat acum o lege de către UE, conform căreia tinerii plecați să taie frunză la câini pe alte meleaguri au dreptul la o perioadă de recuperare post-mobilitate cuprinsă între unul și doi ani, cu scopul a se ajusta optim la realitatea pe care-au părăsit-o înainte de Erasmus. 

Iar tu vei fi prima persoană pentru care această lege va intra în vigoare. Bucură-te de libertate nemărginită încă doi ani!

În primul an, se făcea că hoinăream printre niște fiorduri norvegiene, cu degerături la picioare și cu promoroacă la mustăți, pe care încercam să o topesc cu ajutorul aburilor dintr-o ceașcă de ciocolată caldă – sau să fi fost untură de focă? Nu puteam discerne prea bine, căci și lentilele ochelarilor îmi erau glazurate cu o pojghiță de substanță meteorologică hibernală – iar în vis, simțul olfactiv nu se ridică la cele mai înalte cote ale sale. Răzbind apoi cine știe cum într-un iglu părăsit, mă aruncam pasional în interiorul unei blăni de urs polar așternută în mijlocul încăperii, contopindu-mă cu fiecare joule de căldură creată prin frecușul dintre corpul meu amorțit și perii săi aspri și deși.

În cel de-al doilea an, prin cine știe ce extorsiune a unui degajament într-o apă, ajunsesem niciunde altundeva decât în… Kazahstan. Ei, da. Și nu așa orișicum, ci călare pe un fel de covor al lui Aladin. Am impresia totuși că acel covoraș nu putea să-mi care și bagajul, așa că mi-l trimisesem la Astana pe avion. Bagajul îmi fu rătăcit, însă regăsit după uimitor de puțin timp de către un ofițeraș de poliție cu facies mongoloid ce mesteca molatec tutun de-acum cinci veri și care vorbea o engleză surprinzător de inteligibilă. Nu știu cum făcusem să mă descotorosesc de bagaj și să-mi continui călătoria pe covor, dar cert e că în seara imediată sosirii mele pe meleaguri kazahe, zburam deasupra capitalei Astana,  contemplând moschei cu acoperișuri ce păreau îmbrăcate în brânză Edam și introducându-mi în nări întreaga suflare a orașului – gălbuie, clisoasă și parfumată ca un șerbet de gutui.

În cel de-al treilea an, m-am trezit. Nu Erasmusul se sfârșise, ci perioada mea de atârnare în limbo de după călătoriile din Azore și din sudul Franței, sfârșit care aduse cu sine și realitatea că urma să înceapă stagiul cel de pe urmă – cel de sănătate publică.

M-am prezentat într-un birou ticsit cu dosare și cu alte hârțoage, unde mirosea a cafea făcută la espressor și a aracet. Pe unul dintre pereți, zăcea o mandală zugrăvită-n nuanțe de roz și mov de o pensulă școlărească. Nu am colegi. Este un stagiu atât de non-medical încât sunt singura studentă (totuși, la medicină…) care îl frecventează. Bineînțeles că nu mă ia în primire un medic, ci un inginer – șefa proiectului în care urmează să mă implic și eu. După câteva ceasuri de frunzărit rapoarte și protocoale, își face, în fine, apariția și un cadru medical – singura rezidentă a serviciului respectiv, o italiancă cu energie debordantă care n-are de gând să rămână printre maculatură toată viața, ci să-și ia o supraspecializare în geriatrie. Doamne ferește. Mai bine mănânc indigou până la pensie decât să mai văd vreo pungă cu fecale sau să asist la măcelul metastazelor din fiece fibră frăgezită a unui organism pe cale să-și ia la revedere de la circuitul activ al materiei în univers. Vorbesc cu ea și, încet-încet, încep să capăt speranță. Cică nu s-a pregătit pentru ECN decât cinci zile. I-am căutat rezultatul pe net și am rămas tâmpită când am aflat că are 36 de ani. 36 de ani și e abia în al doilea an de rezidențiat! Iar eu, când voi fi în ipostaza ei și voi avea 26, deja mi se pare că îmi voi fi irosit cea mai însemnată parte din tinerețe. Și n-are niciun stres. Îi explic eu cam cum stă treaba cu mine, că vreau să fac sănătate publică fiindcă am o grămadă de alte planuri în afara medicinii, la care ea mă întrerupe, convinsă fiind că a găsit piatra filosofală: Le marriage? 

Non, le voyage! La o adică, mare diferență între căsătorie și călătorie… Călătorul se căsătorește cu drumul, așa cum orice persoană sănătoasă la minte se căsătorește cu o altă persoană. Oricum, am râs. Mi se pare atât de ridicol că cineva, chiar și un străin, se poate gândi la mine din perspectiva asta. Unde mai pui că mi-au zis să mă prezint ca fiind Madame Ion când o să sun oamenii pentru chestionarele pe care trebuie să le fac. Rizibil, ilar, grotesc, abracadabrant. Ce dracului caut aici? Parcă am zis că ăsta e singurul stagiu care-mi poate menține vie speranța că o să mai am vreodată ceva de-a face cu medicina după absolvire. Mama mă-ntreabă ce o să fac dacă o să descopăr că nici ăsta nu-i de mine. Îi răspund, cu toată seninătatea din lume, că habar nu am, dar că de foame nu o să mor. Și mai senină decât mine, mama râde, se mulțumește cu răspunsul și-mi dă pace.  Ce să faci? N-ai ce să faci. Pielea rea și răpănoasă, ori o bate, ori o lasă.

Nu-nțeleg de ce oamenii mă laudă fix atunci când eu simt știu că am dat chix mai tare. N-a fost formidabil deloc cu chestionarele alea. Da’ deloc. Și totuși, ea a simțit nevoia să-mi lase un mesaj pe Whatsapp în care să-mi spună că am fost très forte.  Da, pe dracu. Așa de forte încât am impresia că sufăr de un handicap funcțional grav, care face ca nicio meserie din lumea asta să nu se poată lipi de mine. De unii – cum ar fi, de pildă, Tolstoi – se lipesc și câte douăzeci și ceva, în vreme ce alții cred că s-ar împotmoli și-n mânuitul foarfecei pentru tăiat frunză patrupedelor. Nu e pentru oricine munca, asta e clar. Poate că-n străfundurile acestei neputințe închipuite se ascunde, în realitate, numai o lene nemărginită. Nu mai știu cine zicea la un moment dat că lenea ar avea, chipurile, sorginte nobilă, fiind o rudă mai puțin acătării a stării contemplative primordiale. Toată viața am trăit cu iluzia că-s o persoană muncitoare.  Nu degeaba la serbarea de la sfârșitul clasei întâi, am jucat rolul albinuței, căci de, eram pe atunci harnică precum această diligentă himenopteră. Însă iată că maturitatea-mi bate la ușă, iar eu mai putoare ca acum nu m-am simțit nicicând. Cu toate acestea, lumea încă se află sub vraja că eu fac și dreg așa și pe dincolo, oricât de tare mă străduiesc să le demonstrez contrariul. În fapt, nici măcar nu-i nevoie de cine știe ce strădanie, căci se vede de la o poștă cum frec menta, țiparul, șmirghelul și dușumeaua de cristal, cum procrastinez, cum pierd vremea asta atât de zgârcită, cum nu fac decât să mă afund într-o nebuloasă fără substanță și fără cale  de ieșire spre zenit ori nadir. Mai mult chiar, azi, pe lângă pierderea vremii, mi-am pierdut și creionul mecanic printre miile de hârțoage din biroul de sănătate publică. Și chiar țineam la creionul ăla. Am făcut cunoștință cu el în iulie 2011, pe aeroportul Băneasa; mi-l adusese mama din Germania, pe lângă alte două traiste de haine și de bunătăți, iar de atunci, fuseserăm de nedespărțit. M-a slujit cu devotament, m-a însoțit la cele mai importante examene, mi-a rezolvat sute de derivate și de integrale, iar acum s-a pierdut pentru vecie prin cine știe ce ungher îmbâcsit de mucegai și de analize statistice.

Așa de tare m-am cătrănit din pricina pierderii creionului că n-am mai avut răbdare să stau nici la cursul de pneumologie. Era al dracului de plictisitor, despre BPOC, cu un prof care încerca să ne țină un fel de reprezentație de stand-up comedy pseudo-științifică și câtuși de puțin capabilă să-mi trezească cel mai mic interes. Așa că atunci când a fost nesperat de inspirat să dea pauză după o oră jumate, mi-am luat catrafusele și am tulit-o. La o adică, de ce-aș fi rămas? La o adică, de ce venisem? Eram prezența cea mai extraterestră din toată încăperea. Cu părul vâlvoi, cu paltonul cu cireșe și cu căștile roșii intrându-mi ba pe sub bluză, ba în paharul de cafea, am dat buzna-n sală, deși cursul începuse de aproape un sfert de ceas. N-am putut fi atentă nici măcar o clipită. Mă gândeam la visul cu Kazahstanul și la cât de tare mă cufundam în negare și-n pierzanie cu cât încercam să mă readuc mai abitir la suprafață. Dragoste cu sila nu se poate. Medicină, e timpul să-nveți lecția asta de la mine, dacă nu o știai deja. Mai mult chiar, dragostea administrată cu de-a sila are toate șansele de a se transforma în ură. Înțelegi acum, poate, de ce am preferat să plec – fiindcă nu te mai suportam. Nu ești ceea ce vreau, nu ești ceea ce mă definește – ești o greșeală fatală, pe care-mi voi petrece tot restul vieții încercând să o îndrept. Te urăsc, medicină – te urăsc cum nu cred că voi mai urî vreodată ceva sau pe cineva. M-ai infectat din cap până-n picioare, mi-ai retezat aripile, ai atentat chiar și la personalitatea mea în cutezanța ta nemărginită. Cum voi ajunge eu în Kazahstan cu tine-n cârcă? Pe covorul lui Aladin nu-ncap decât eu, iar tu nu faci parte din mine și nu ai cum să faci parte din mine vreodată. Mă-ntrebi ce vreau să fac în Kazahstan? Dracu știe! Orice, numai să scap de tine – să spăl podele, să curăț cartofi, să rânesc la porci sau să mulg iaci. Nu mă crezi în stare? Da, da, da, ți-am ghicit pasența – te bizui pe faptul că-s prea leneșă. Ei bine, află că setea de răzbunare îmi pune toate rotițele în mișcare, inclusiv alea pe care nu le am. N-am niciun plan și nici n-am visat vreodată să ajung acolo, dar numai ca să-ți fac  ție ciudă, află că o să plec în Kazahstan. Și știi când o să plec? Ei, ține-te bine: fix în vara de dinainte de licență! Sfidare mai mare ca asta nu cred că ți-a aplicat vreun pământean. Astfel, o să înveți și tu ce-nseamnă umilința și o să stai în banca ta, n-o să-ți mai ardă să te distrezi distrugând viețile proștilor care aleg (de bunăvoie și nesiliți de mine nimeni!) să-ți practice odioasa artă.

Poate că n-am aflat mare lucru azi din lâncezeala mea de pe unul dintre dealurile înverzite ale Marsiliei. Nici măcar ciocolata cu cocos n-a fost așa de bună pe cât mă așteptam, iar de cele două doze cu bere pe care le-am luat în drumul meu de la Lidl n-am îndrăznit să mă ating – mi-a fost rușine de toți copiii care se dădeau de-a berbeleacul pe iarbă în apropierea mea. Poate că n-am găsit soluția de a mă împăca cu tine, însă cred că am găsit-o pe cea prin care ne vom despărți definitiv – să plec cât mai departe. Să plec fix atunci când tu crezi că aș avea toate motivele să rămân. Să te abandonez ca pe-o muiere cu burta la gură și să plec în lume, căutându-mi adevărata fericire. Ce zici despre asta? Îți mai arde să te ții scai de mine? Tot nu mă crezi în stare? Păi, dacă am fost atât de nebună încât să te aleg, sigur pot fi cel puțin la fel de nebună încât să te părăsesc. Ce-o să fac? Dar cui îi pasăăăă? O să boschetăresc cu grație și cu nesfârșită inspirație pe străzi, pe câmpuri, pe coclauri, o să caut mâncare în tomberoane, o să mă spăl o dată pe lună și o să mă șterg la cur cu diploma de doctor pentru care mi-am irosit șase ani din viață (sau, mai bine zis, opt dacă-i pun la socoteală și pe ăia doi destinați pregătirii pentru admitere).  20170404_163116.jpg

Sunt nebună și n-am nimic de pierdut – în afară de toate lucrurile minunate pe care le-aș pierde dacă aș rămâne lângă tine.

La un metru de mine ard șapte lumânări. Așa s-a nimerit, nu le-am numărat eu dinainte. Vezica mi-e plină de bere, așa că țin să te-anunț că voi ieși să o golesc. Mâine va-ncepe o nouă zi în care va trebui să te car în cârcă. Îți place așa? Chiar îți face plăcere să vezi că ești o corvoadă pe capul meu și-n spinarea mea? Ești atât de disperată după mine încât nu te-nduri să-mi dai drumul nici după ce te-am maltratat în toate felurile închipuite și neînchipuite? Ți-am dat toate motivele să-ți strângi bocceluța și să te duci la mă-ta, însă tu ești atât de înnebunită după mine încât n-ai fi în stare să-mi părăsești pragul decât între patru scânduri. Nu cunoști noțiunea decenței, dar ți-o voi băga eu în cap mintenaș. Probabil că n-am făcut-o până acum pentru a mă autopedepsi pentru prostia de a te fi ales, dar toate se întâmplă la timpul lor. Fii pe pace. Vom fi libere una de cealaltă. Nu ne vom mai parazita.  Ne vom detoxifia organismele de ADN-urile noastre străine și vom trăi unde ne e locul. Eu – oriunde, iar tu – în sufletele celor cu vocație și cu motivație. Poate după ani și ani nici nu ne vom purta ranchiună. Eu voi fi uitat 99% din tot ce-am învățat, iar tu vei fi uitat că am existat cândva. Nu va fi nevoie să ieșim la un ceai din complezență, fiindcă cel mai probabil, ne-am strecura o unghie de cianură în cești. Vom exista independent, ca două drepte paralele, ca două universuri ce n-ar fi trebuit să se ciocnească nicicând. Rănile se vor închide. Produsul concepției își va da duhul prin inaniție. Vom merge mai departe. Fără nostalgie, preferabil și fără ură. Ura întunecă potecile luminaților. Vom privi înainte cu seninătate – eu, de pe covorul lui Aladin, deasupra acoperișurilor kazahe îmbrăcate în brânză Edam, iar tu – de pe culoarele facultății de medicină duhnind a formol și-a fum de țigară, unde mi-am batjocorit suprarenalele fără îndurare, silindu-le să secrete atâta cortizol și-adrenalină cât să nu-ncapă nici măcar în bazinul de înot de la doi pași sau în bazinul Oceanului Pacific de la mai mulți pași distanță.

O să te-nec în Marea Caspică, dar tu vei prinde viață sub altă formă. Vei prinde viață dătătoare de viață și de aripi. Vei renaște undeva-n apropierea tropicului Capricornului, la câteva sute de kilometri est de Madagascar, și nu vei lăsa să-mi mai fie frig sau frică vreodată. O să fii tot ce n-ai fost și ar fi trebuit să fii. O să mă-ngrijesc eu de asta, dacă și El se va învoi. Nu vei mai fi tu însăți, asta e cert. Nici nu mi-aș dori așa ceva. Dar dacă tot trebuie să car ceva în cârcă, măcar să fie ceva care să-ți semene cât mai puțin. E singura modalitate prin care te pot îneca doar pe tine, nu și pe mine, în adâncurile Mării Caspice. Amândouă nu avem ce căuta pe lumea asta simultan.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s