Home » Jurnal » Nostalgia cârciumii

Nostalgia cârciumii

20170113_184757

O cârciumă din Lisabona, pe care mi-ar fi plăcut să o găsesc deschisă

Trecând zilele astea pe lângă una dintre cârciumile de duzină ale Marsiliei, mi-a răzbit pe sub nări un miros pe care-l credeam de mult uitat, însă care părea că e mai prezent ca niciodată în încâlceala neuronilor mei amigdalieni – mirosul acela pe care-l resimți dacă-ți îndeși nasul într-o sticlă goală de bere (sau în mai multe, pentru un efect mai de amploare). Doar cei care și-au petrecut o parte însemnată a vieții lor prin cârciumi sau alte localuri ale dezmățului alcoolic își pot da seama la ce mă refer exact, fiindcă mirosul berii proaspete pe care-o torni în halbă sau direct pe gâtlej n-are nimic de-a face cu odoarea din povestea mea; pentru a-i percepe toate dimensiunile, ai nevoie de participarea mai multor actori: amintirea fumului din sutele sau miile de țigări jertfite de-a lungul unei zile, fețe de masă în carouri alb cu verde, impregnate cu sacâzul rezultat din scrumul de țigară și  revărsări alcoolice felurite, lemnul vechi al mesei de biliard, care duduie și trosnește groaznic când trec TIR-urile pe șosea, precum și liniștea nopții – liniștea de după evaporarea tuturor mușteriilor, când doar cârciumarul rămâne după tejghea, spălând paharele cu Axion, aranjând bancnotele în ordine și silindu-se să nu pice de somn din picioare.

Ei bine, fix mirosul ăsta a fost unul dintre leitmotivele olfactive ale copilăriei mele.

Cârciuma a fost, după spital și dispensar, cea de-a treia instituție” unde m-au purtat brațele materne. Încă din scutece, încă înainte de a pronunța primul meu cuvânt (la vârsta de nouă luni, pe treptele restaurantului de cheflii Zahana), încă înainte de a-mi forma prima amintire recuperabilă, soarta m-a aruncat, în diverse circumstanțe, în brațele localurilor de consum alcoolic. Mama a fost cârciumăreasă, barmaniță și ospătăriță ani buni. Ar fi și-n ziua de azi, dacă ar mai avea unde. Așa se explică de ce diversificarea alimentației mi-a fost începută la restaurantul Turist Coop, unde tanti Vali, bucătăreasa, mi-a plimbat pe sub nas cele mai alese mostre de bucate gătite de mâinile ei pricepute; niciuna nu mi-a făcut cu ochiul, în afara unui coltuc de cașcaval pe care îl răzuia pentru pizza (tocmai de aia poate că sunt o mare devoratoare de cașcaval și-n clipa prezentă).  La un an și ceva, cică recitam pe bani grei poezii în poala clienților cuceriți de dicția și de precocitatea mea. La doi-trei ani, după ce mă sustrăgeam de sub privirile bunicii care se tocmea la un kil de roșii sau de ardei pe la vreo tarabă, mergeam la restaurantul Feteșteanu din piață și nici măcar nu o căutam pe mama – mă instalam frumușel la masă și-i făceam semn primului chelner pe care îl zăream, comandându-mi doi mici și-o apă chioară (adică un Cappy cu pulpă de ananas, care-avea o culoare cam albicioasă). Într-o noapte, la discoteca Ring, cică aș fi exclamat cu entuziasm din toți plămânii că melodia cutare ar fi în re minor, afirmație la care unul dintre chitariștii formației aflate într-acolo s-ar fi crucit, că așa era într-adevăr. De unde știam așa ceva mi-e imposibil să-mi dau seama; pasămite că văzând lumina zilei printre pahare cu licori multicolore și printre lăutari, începuse să se lipească o brumă de teorie muzicală și de mine – lucru care, firește, nu mai poate fi afirmat în ziua de azi.

Ce să mai; mă cunoșteau toți chelnerii, cârciumarii și lăutarii Sloboziei; și unul era mai fascinat de mine decât celălalt, din motive care-mi par cam prostești la momentul ăsta, însă na, poate că oi fi fost cu adevărat drăgălașă la vârsta fragedă a copilăriei mici.

Însă nu neapărat asta a rămas cu mine de-a lungul anilor, ci mirosul – îndeosebi cel al ultimei cârciumi unde mama a lucrat – cârciuma lui Bebe -, în sânul căreia personalitatea mea a suferit cele mai radicale fluctuații. Iarna era cu totul și cu totul deosebită; dac-aș fi avut mai multă pricepere la acea vreme, aș fi putut scrie un capitol de roman cu fiecare vizită pe care i-o făceam mamei, când o găseam șezând la gura godinului și completând careuri de cuvinte încrucișate, ori jucând remi cu nea Petrică pictorul. Sorbea mai tot timpul dintr-un pahar de Cola sau de șpriț și fuma, fuma fără saț. Clienții erau puțini și firavi ca consumație, iar cele șase procente care i se cuveneau din vânzări drept leafă – niciodată îndestulătoare. Godinul trăsnea și pufnea, iar cauciucurile pe care le folosea drept combustibil scoteau un fum negru și gros, ce atrăgea înjurăturile tuturor cucoanelor din vecinătatea cârciumii ce-și atârnaseră rufele pe sârmă în aer liber. Masa de biliard zăcea și ea în inerție; nimeni nu se mai încumeta să-și arunce banii pe asemenea nimicuri – mai ales dacă nu avea alt partener de joc în afară de mama, care-i bătea de-i usca pe toți cei care se credeau destul de cocoși încât să-și încerce forțele cu ea. Nea Petrică nu putea să joace biliard. Avea arteriopatie obliterantă la ambele picioare și era nevoit să stea jos tot timpul, să-și sculpteze corăbiile de lemn, să-ncondeieze ouă de Paște, să picteze icoane și să joace remi  cu mama. Cam la asta se rezumau toate activitățile din viața lui. Îmi spunea Prințeso și a fost omul datorită căruia am astăzi o fărâmă de cultură generală. A murit în urmă cu cinci ani și ceva, într-un azil din Balaciu; îi fuseseră amputate ambele picioare și n-am mai apucat să merg să-l vizitez, ci doar să îi trimit o scrisoare și o poezie.

Cu toate că se-ntuneca încă de pe la patru ceasuri, noaptea venea mai greu ca niciodată pe timp de iarnă. Amintirea forfotei de la bâlciul de toamnă, când boxele răsunau în tot satul și grătarele sfârâiau de mici și de pastramă, părea acum o iluzie, o mască a unei halucinații schizofrenice rezistentă la toate clasele de anti-psihotice. Gospodarii rămâneau în casele lor și-și beau vinul și țuica din producția proprie; câte-o sticlă stingheră de bere mai rămânea pe mese la sfârșitul zilei, de pe la vreun sătean sictirit și fără chef să-și vadă nevasta, ce trăgea mai întâi pe la birt înainte să se întoarcă acasă de la muncă. Caietul cu datornici se-ngroșa pe zi ce trece, iar aceștia nu dădeau niciun semn că aveau să-și achite datoriile mai devreme de datul primăverii. Cu toate acestea, mama făcea și dregea astfel încât mie să nu-mi lipsească niciodată cornul cu ciocolată și sticla de suc. Îmi plăcea nespus să pleznesc ambalajul lui plin cu aer pe jumătate și să-mi cufund nasul în atmosfera aceea vanilată, de unde se desprindeau cojițe de foietaj pe care le adunam cu buricul degetului, presărându-mi-le apoi pe limbă una câte una.

Și godinul trăsnea și bufnea, iar sticla goală de bere a mușteriului sictirit de nevastă, pe care o luam de pe masă și-o aranjam frumos la loc în navetă, emana mirosul de care mi-a amintit, o viață de om mai târziu, o cârciumă sordidă dintr-un oraș și mai sordid, în care nu-nțeleg cum am răzbit și ce caut.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s