Home » Fără categorie » Rădăcinuțe

Rădăcinuțe


Atunci când trebuie să părăsești un loc unde-ai poposit o bucată de vreme, problema nu e neapărat c-ai început să prinzi rădăcini, ci rădăcinuțe.

Ce se va alege de soarta celor două plante pe care te învățaseși să le uzi de două ori pe săptămână cu cel mult câte o sută de mililitri de apă, după povețele mamei? Dar de a tipsiei cu arahide culese astă toamnă de pe masivul Garlaban, pe care nu te-ai încumetat să le mai guști o dată ca să vezi dacă s-au copt, din pricina amintirii abominabile a amărelii suferite când ți-ai înfipt dinții în carnea lor prea jună? Ah, și ce tare le vei duce lipsa celor trei crăticioare de la Ikea, târguite în schimbul a numai zece euro, însă neprețuite pentru prinderea vieții cafelelor, ceaiurilor, sosurilor, pastelor, cartofilor prăjiți…

Cinci sute de coli încă zac virgine într-o țiplă verde cu mov pe un raft portocaliu; îți închipuiai c-o să scrii romane-fluviu la cursurile la care ți-a fost întotdeauna prea somn, prea lene sau prea sictir ca să te înființezi, deși facultatea-i la numai cinci minute de mers în pas lejer distanță de cămin. Ce ar trebui să mai lași în urmă… la urma urmei? Ah, da – păturica gri-șobolan purtată după tine în atâtea avioane, aia în care te-ai înfășurat în prima ta zi pe insula São Miguel. Era o zi  ploioasă de martie,  iar tu te-ai îmbăiat într-o piscină termală duhnind a pucioasă, dârdâind ca un câine la injecție de fiecare dată când ieșeai din apă ca să-ți recuperezi umbrela purtată te-miri-unde de vântul turbat. Noroc că puneai repede păturica pe tine, recăpătându-ți vlaga necesară pentru a rupe o camelie  roșie de pe ramul ei încărcat de stropi dolofani ca să ți-o pui după ureche. Mineralele felurite dizolvate-n izvorul termal cu pricina face că niște dâre roșiatice se intersectează de-atunci pentru vecie cu dungile ei alternante gri închis-gri deschis. Iar acum va trebui să o părăsești. Poate-poate, izbutești să o îngrămădești într-un fel în bagajul de mână, sau să ți-o pui pe umeri peste geacă în chip de pelerină când o să pleci…

Cărțile le vei împărți trecătorilor, în parc; încerci să trimiți în țară măcar una-două, însă știind că biblioteca de acasă atrage mucegaiul mai ceva ca mierea muștele, parcă ți-e mai ușoară inima să le știi frunzărite, fie și de mâini străine, sub uscăciunea soarelui mediteranean.

Perdea n-ai. Mai bine. (#fărăperdea)

Ar mai fi cutiuțele de whisky scoțian și de ceai englezesc în care-ți depozitezi cerealele, zahărul, cafeaua și rozmarinul, salvate de la sentința tomberonului de pe bulevardul Baille, împreună cu mașina galbenă de cafea (nefuncțională), fructiera cărată în spatele unei văcuțe de porțelan și scrisoarea către Hélène de la o fostă iubire plecată să-și facă serviciul militar în Corsica. Hah. Chiar ai cărat ca un melc toate nimicurile astea, a căror folosință n-ai avut-o în cap de la bun început; doar ai simțit că și obiectele merită o a doua șansă-n viața asta, nu numai oamenii, și ai acționat în consecință. Când erai mică și locuiai în oraș, bunica ta obișnuia să aducă o grămadă de mici comori de la consignație, adică din proximitatea tomberoanelor de lângă garajul coanei Dida, veșnic burdușit cu damigene de vin și de țuică. Mai ții minte puiul ăla roz și pufos și fără un picior, fără de care, alături de basmaua bunicii, nu puteai adormi nopțile dacă nu-ți ținea companie? Și el fusese resuscitat de la consignația abandonului, spălat bine cu Dero, și, cu toate că aveai nenumărate jucării noi și curate și ne-șchioape, niciuna dintre ele nu se lipi de sufletul tău atât de strâns ca el.

Aici n-ai niciun pui roz și șchiop; nu mai ai, de fapt, nicio jucărie – și pasămite că pernei i-ar plăcea să-i mai dai nițel răgaz când o sugrumi în fiecare noapte, fiindcă brațele nu-și găsesc astâmpărul; ai, în schimb,  o frunză vineție culeasă din Eze astă-toamnă și lipită de perete, pe care o mai mângâi din când ca să vezi dacă trecerea timpului a făcut-o să se zbârcească. Noroc că pe ea o poți strecura cu ușurință într-un carnețel când vei pleca.

Ce-o să faci cu otrepele în carouri alb cu verde, pe care le-ai umilit în atâtea moduri încât nu ți-ar ajunge zece vieți pentru ca iertarea să-ți fie auzită? Ai avea datoria morală de a le transforma în ceva nobil; de le scălda într-o baie de lavandă, iar apoi, probabil, de a le dărui mării ce-mprejmuiește stâncile năbădăioase ale Calăncilor. Dar cum sezonul de lavandă începe abia pe la mijlocul lui iunie, nu-ți rămâne decât să-ți răscumperi păcatele în alt chip, cel puțin la fel de pur și de înălțător.

Ce-o să faci, în fine, cu frigiderul?!…

Ah, frigiderul… ce poveste, ce tumult, ce iubire, ce durere.

Para mălăiață pică în gura lui Nătăfleață mai des decât ne imaginăm. Cum, cum s-au putut alinia astrele într-așa hal încât să ți-l scoată în cale fix atunci când te dădeai de ceasul morții, neștiind cum să faci rost de el? Vorbiseși în stânga, vorbiseși în dreapta, însă toate promisiunile îți fuseseră înșelate, iar tu, după aproape două săptămâni de la sosirea în Franța, încă trebuia să mănânci de pe-o zi pe alta prostii nehrănitoare de la Lidl. Iar apoi, într-o zi, a apărut el, în fața liftului. Și a tot stat acolo, și a stat. O oră, două, trei, zece. Parcă te aștepta și parcă te chema, numai că n-avea gură să glăsuiască. Ce să faci? Nu-ncăpea dubiu că cineva îl abandonase, și nimeni altcineva nu cuteza să se atingă de el. O fostă responsabilă de cămin căreia i-ai semnalat prezența lui te-a încurajat să îl iei; la fel și mamă-ta. Nu știai ce să faci – dacă, până la urmă, cineva avea să se întoarcă după el și să-l reclame? Dar de ce, totuși, ai lăsa un lucru care-ți aparține pe hol, în văzul tuturor, și nu în grija portarului, de pildă? Nu, era limpede că cineva care se mutase voise să se descotorosească de el, niciunde altundeva decât în fața liftului de la etajul șapte, taman spre ostoirea disperării tale nutriționale. Iar acum va fi rândul tău să ostoiești disperarea nutrițională a altcuiva. Firește, dacă ar fi să dai curs ticăloșiei umane care te înconjoară, ai putea să-l vinzi și să-ți asiguri porția de Cico pe o lună din afacerea asta. Dar cum ai îngădui să fii capabilă de o asemenea mârșăvie, când Universul a fost atât de generos și de milostiv față de nevolnicia ta? Cum ai putea profita fără pic de scrupule de pe seama nevolniciei altora asemenea ție? Da, ți-a fost sugerat așa ceva… Da, ți-ai fi dorit să fi-nghițit o cutie cu Emetiral înainte să fi auzit grozăvia. Da, ai strâns pumnii și ai scrâșnit din dinți, apoi ai închis ochii și te-ai gândit că urâțenia nu va putea nicicând trona asupra frumuseții, că viermele scormonind într-un măr nu-nseamnă că tot copacul e pradă stricăciunii. Da, frumusețea va salva lumea. Trebuie. Altă cale nu e.

Și rădăcinuțele? Cu ele cum rămâne? Le smulgi din solul unde-au început să simtă gustul vieții ca să le plantezi oriunde te poartă valul în lumea asta? Pleci, ajungi, lași valizele să se odihnească, bătătorești un pic pământul de sub tălpile tale, iar apoi pleci iară. Așa e conceput Homo nomadus-ul ce viețuiește-n ADN-ul nestatornicilor ca tine. E greu. Nu e sustenabil pentru rădăcinuțe.  Nu le priește atmosfera de iurtă și înăbușeala din sacul de dormit. Vrei, nu vrei, trebuie să asfixiezi embrionul de plantă pe care ele ți-l poartă în pântece ca surogat. Ești o femeie necoaptă la trup și la minte, fără casă, fără bani, fără bărbat și fără siguranța zilei de mâine. Nu poți permite ca ceva să se nască din schița – pasionantă și îmbătătoare, ce e drept – a arborelui incertitudinii. Tu însăți ai luat naștere astfel și, cu toate că e de netăgăduit că nicio suflare de viață nu apare din pură întâmplare, parcă ți-ai dori să rămâi, întrucâtva, irepetabilă. Un gând, însă, nu-ți dă pace: biologic și cronologic, ești o vietate telurică. Ai un semn zodiacal de așa natură, îți priesc fructele pământului – mai mult chiar, cândva, anvizajai o carieră în agricultură -, iar când erai mică, făceai torturi și plăcinte din noroi, dându-ți cele mai autentice aere de Master Chef. S-ar presupune, în consecință, că târăști – după tine sau sub tine – un homunculus rădăcinos, bine înfipt în realitatea curentă și-n nisipurile ei, oricât de mișcătoare ar fi ele. Cum se face, totuși, că nu te vezi altfel decât zburând – deși iubești nespus mirosul ierbii după ploaie, atingerea somnoroasă a așternuturilor și unduirea asfaltului topit în cele mai sălbatice miraje? Cum se împacă aripile cu rădăcinuțele? A văzut cineva vreodată ficuși zburători ori cocori la ghiveci?

Ah!!! Asta era!!! Revelația, iat-o cum mi se descoperă, fără să fi bănuit câtuși de puțin că avea să-și facă apariția sub această formă! Vezi, de aia e bine să scrii…

Păsările nu aparțin perpetuu văzduhului! Ele nu pot zbura fără întrerupere, căci au nevoie de odihnă și de somn, aidoma oricărei alte ființe vii. Și atunci ce alt popas e mai nimerit decât… copacul, cu ramurile, rădăcinuțele și rădăcinile lui adânc înfipte într-un sol sigur și nemișcător, care să le odihnească trupușoarele epuizate, iar doar bătaia lină a vântului nopții să le legene visele?

Când păsările nu zboară, stau în copaci.

Iar copacii le primesc cu bucurie și le dăruiesc roadele și culcușul lor de frunziș și rămuriș.

De la ele, copacii au auzit despre zbor și au început să fie fascinați de el, chiar dacă rădăcinile lor îi împiedică să le ia urma creaturilor înaripate pe care le găzduiesc atât de vremelnic. Însă ceea ce copacii nu știu este că prin ele, au reușit și ei să zboare mai mult decât și-ar putea închipui orice pământean, care se uită cu neghiobie și la păsări, și la copaci, nefiind în stare să învețe ceva de la niciuna dintre ele.

Păsările zboară, copacii rămân. Păsările se întorc. Copacii le primesc – de fiecare dată, de bunăvoie și nesiliți de nimeni, fără să ceară și fără să primească nimic în schimb, în afara poveștilor minunate ciripite de stolurile zglobii, când nopțile-s prea lungi și Moș Ene poposește pe-o stănoagă pierdută-n ceață, apucat de durerea de șale.   Așa au auzit copacii despre oceane, așa au zărit culorile apusului deasupra apelor lor de safir, așa au simțit nisipul deșerturilor mângâindu-le scoarța bătrână și brăzdată de ani. Oh, ce fericiți sunt acești cocori, își spun copacii unii altora când povara rădăcinilor li se pare prea greu de suportat, iar reveria se sforțează să rupă lanțul care-i ține legați de falsa lor identitate. Ah, de ne-ar curge kerosen prin vasele liberiene în loc de sevă elaborată… Ah, de am putea fi și noi păsări!…

…Iară voi, trestii gânditoare, mai umblătoare sau mai sedentare, luați aminte la spusele lor și, de nu puteți fi păsări, fiți barem copaci de nădejde pentru fericitele înaripate ce se cuibăresc la sânul vostru. Ușor-ușor, veți vedea că veți învăța să zburați și voi de la ele, cu tot cu rădăcinuțele sau rădăcinile ce vă țintuiesc acum în loc.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s