Home » Jurnal » Viața ca o melodie

Viața ca o melodie

80% wine

Ai putea să bagi mâna-n foc că dincolo de blocul de peste drum e capătul lumii, dacă de după fereastra deschisă la un unghi de șaizeci și ceva de grade, un far nenumit n-ar licări parcimonios dintr-un port obscur al Marsiliei. Încă mă surprinde că nu simt nici miros de șaorma, nici de mâl dâmbovițean când scot nasul afară; însă toate astea se vor schimba în o săptămână și un pic. Nici să umblu prin cameră-n chiloți – cum fac acum, de pildă – nu va mai fi posibil. Am început să constat inutilitatea hainelor în incinta celor patru pereți unde ni se scurge amarul zilelor care se presupun a fi cele mai frumoase din viețile noastre. În consecință, fără pic de pudoare primordială, am început să renunț – când la colanți, când la tricou, când la sutien – până când am rămas doar cu chiloții de pe mine. Uneori, mă descotorosesc și de ei – dar numai când sunt cufundată pe de-a-ntregul sub sobrietatea păturii – căci nu suport să mă văd chiar atât de goală. Nu de alta, dar am sentimentul că trebuie să-mi dau socoteală mie însămi pentru toate straturile și măștile cu care m-am împopoțonat inutil de-a lungul timpului – iar cum simțul răspunderii nu s-a numărat nicicând printre punctele mele forte, prefer să mă sustrag englezește de la săvârșirea acestei îndatoriri morale față de sine. 

Farul licărește din an în Paște (ha, ha), Katie Melua aduce o odă vinului de liliac, iar eu o acompaniez pătimaș,  scoțând cele mai false triluri cu putință din plămânii mei de filomelă bufnită de sobă. Paharul de plastic din care beau are o margine cam denivelată și zimțuită, pe care trebuie s-o ții la o oarecare distanță de buze dacă nu vrei să te procopsești cu un sărut sângerând, cu încărcătură de stafilococi. Aș putea să compun un cântec care să se cheme Kissed By A Plastic Glass dacă aș avea o fărâmă de talent muzical. Dar ce rost ar avea o melodie în plus, de vreme ce toate istoriile trăite și netrăite ale lumii au fost cântate de feluritele muzici născocite din negura timpurilor și până la ora actuală?…

Muzica nu se ascultă, ci se trăiește. Ăsta e scopul ei, fără de care nu s-ar mai chema muzică, ci zgomot – o-nșiruire fără cap și fără coadă de vibrații anoste care să nu poată rezona mai adânc în sufletul nostru decât căzătura capacului ce acoperă o oală cu ciorbă. Muzica are culoare-n obraji ca macii ce-mpestrițează primăvara lanurile de grâu; muzica, mlădie ca o fetișcană trasă prin inel, se insinuează prin cerclajul existențial al fiecăruia dintre noi, umplând-i vidul de substanță și de sens. Muzica nu cunoaște teamă; ea glăsuiește fricile noastre cele mai înverșunate și le dizolvă-n covata ei cu sodă caustică și lapte de pasăre. Muzica, în picajul ei lin pe suprafața inimilor oamenilor, e aterizarea unui fluture albastru pe nasul unei copile știrbe cu cârlionți blonzi.

Dar frumusețea adevărată a muzicii constă în faptul că cele trei sau patru minute care îi sunt destinate se prelungesc spre un etern străveziu, conturat chiar de degetele noastre mundane cu fiecare apăsare a butonului de replay.

Și dacă viața ar fi o melodie?

Ce-ar fi să putem să facem troc cu cele trei-patru-cinci decenii care ne-au mai rămas de trăit?

Ce-ar fi să le transformăm în trei-patru-cinci minute de muzică în care doar armonia să-și facă de cap, după bunul plac, pe mesele întinse cu bucate crescătoare de colesterol și aducătoare de moarte?

Ce-ar fi să trăim concentrat în trei minute cât în trei vieți?

E, oare, de înfăptuit așa ceva?

Eu zic că da.

Trei minute de sublim și de armonie, strălucind sub lumina vie a perfecțiunii – cea care nu lasă loc niciunui con de umbră a fricii și a incertitudinii. Trei minute în care până și cele mai anchilozate oscioare ale ființei noastre să vibreze nebunește la unison cu clapele pianului și cu frecușul corzilor violoncelului sub atingerea flămândă a arcușului. Trei minute în care cuvinte ca hypnotized, crazy și hazy să le dea brânci în abisul neființei echivalentelor lor din viața cea lungă și plicticoasă, precum successfulcomposeddetermined.

Trei minute care să conteze pentru că sunt atât de puține. Și pentru că altele nu vor mai fi.

Viața ar trebui să fie o melodie. Singurul mod tolerabil de a trăi este în și prin muzică (notă: se poate substitui, de la caz la caz, cu diverse alte forme de artă).

Iar dacă viața mea ar fi o melodie, s-ar chema Lilac wine și ar fi cântată de Katie Melua.

Dar a ta? Ce melodie ar fi? Sau ce melodie ai vrea să fie?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s