Home » France » Temnița lui Dacă

Temnița lui Dacă

            1Zilele trecute am ajuns, în cele din urmă, și la Château d’If – una dintre emblemele Marsiliei, situat pe o insuliță omonimă la care se poate ajunge cu barca din Portul Vechi în mai puțin de jumătate de ceas. Așa-zisul castel nu e genul acela de construcție cu arhitectură simandicoasă unde-au locuit cândva nobilii unei regiuni, ci un soi de Alcatraz al Europei – o fortăreață care a servit mai ales drept închisoare vreme de vreo patru secole. Mai multe nume celebre – reale sau plăsmuite – și-au purtat crucea celor mai ani grei din viață privind valurile izbindu-se de calcarul alb al insulei printre zăbrelele castelului If. N-are rost să le înșir, le găsiți și singuri dacă dați o căutare pe Wikipedia.  Și tot aici și-a închipuit Alexandre Dumas tatăl prizonieratul eroului său Edmond Dantès, protagonistul romanului Contele de Monte-Cristo; succesul răsunător al cărții este de fapt cel care a adus renumele mondial al temniței de pe insulița If, care atrage în ziua de astăzi circa o sută de mii de turiști anual.

            În fine, printre anecdotele interesante care circulă cu privire la If e și aceea a rinocerului care, înainte ca fortăreața să fie construită, a făcut un popas pe insulă în drumul său dinspre Lisabona către Roma. Într-adevăr, cică suveranul Manuel I al Portugaliei ar fi primit bestia de la un sultan din India și, intenționând să i-l dăruiască, la rândul său, papei Leon al X-lea, l-ar fi pus pe vapor și l-ar fi trimis la drum. Escala sălbăticiunii pe insula lui If ar fi atras privirile curioase a numeroși marseillezi, care dădeau claie peste grămadă pe bucata de pământ de la o leghe distanță de țărm ca să vadă nevăzutul. Destinul rinocerului, însă, a fost unul tragic, ambarcațiunea pe care se afla eșuând în apropiere de Genova, iar papa Leon al X-lea primind, în cele din urmă, numai stârvul împăiat al dihaniei…

            De ce If? De unde numele ăsta criptic, care pe anglofoni îi face să se ducă cu gândul la poemul omonim semnat de Rudyard Kipling (cel puțin în cazul meu așa a fost)? Tot Wikipedia ne atrage atenția că nu de la faptul că insula ar fi populată de Taxus baccata – o specie de conifer ce se cheamă if în franceză și tisa în română – ci de la o formă alterată a cuvântului hypos, care însemna insuliță. Ei, poftim. Hypos, If. Cui i-ar fi trecut prin cap așa ceva? Mie cu siguranță nu. Eu, firește, m-am aventurat în sondarea semnificațiilor profunde de dai de petrol, pe tărâmul îmbelșugat și accidentat deopotrivă al lui Dacă. Castelul lui Dacă. Adică temnița. Temnița lui Dacă. Hai că începe să capete un sens oarecare, fie el și unul plămădit artificial de conexiuni întrucâtva părtinitoare.2

          La o adică, nu e tocmai exclus ca semnificația născocită de mine să fie una cât de cât pertinentă. Oare nu suntem cu toții, ca niște fluturi dintr-un insectar pironiți în piuneze, prizonierii propriilor noastre… ipoteze? Trăim (sau cel puțin avem impresia asta) înlănțuiți în temnițe aride și sărate precum calcarul alb al arhipelagului Frioul; temnițele noastre se cheamă If… ori What if… și-s niște bucățele de pământ scuipate de geniul turbat al creației în mijlocul unei mări neînduplecate și nesătule, de unde nimeni nu a reușit vreodată să mai atingă țărmul infinit. Numele eroului lui Dumas, Dantès, face trimitere, fără îndoială, la Infernul lui Dante, pentru că prizonieratul de pe insula lui If nu era altceva decât o neostoită repunere în scenă a celor mai aprige cazne la care ființa umană poate fi supusă. Sună familiar? Cu câtă voluptate ne instilăm în potirul simțirii tortură peste tortură de fiecare dată când ne întrebăm – ba filosofic, ba de-a dreptul tâmp pe alocuri – ce-ar fi fost dacă?

3

           Nu mă înțelegeți greșit, nu intenționez să fac pe lupul moralist aici, ba dimpotrivă. De pildă, în vreme ce așteptam vaporul pe buza insulei If, mușcând alene dintr-o banană și citind din când în când câte-un paragraf din To Kill A Mockingbird, am găsit oportună administrarea intempestivă a unei doze zdravene de tortură sisifică aidoma celei pomenite mai sus. Ce-ar fi fost dacă, în loc să-mi fac Erasmusul în medicină pe tărâmurile astea uscate și bătute de vânt unde nici dracul nu și-ar înțărca copiii, aș fi mers în Portugalia, pe coasta luxuriantă a Atlanticului, ca să studiez limbi străine sau drepturile omului? Ce-ar fi fost dacă, în loc să mă duc la cămin ca să-mi fac bagajele, să-mi vând pătura și perna și să-mi donez frigiderul, aș mai fi rămas încă trei-patru luni în bătaia soarelui provensal, ca să apuc sezonul lavandei și să fac și unul-două stagii din anul șase? Ce-ar fi fost dacă, în anul doi de facultate, aș fi izbutit să fac călătoria îndelung visată pentru care sunt nevoită să-mi ciuntesc acum sejurul în Franța? Ce-ar fi fost dacă, în loc să dorm, să pierd vremea pe Instagram sau să umblu maniacal pe insule, piscuri, plaje, stânci, brânci, aș fi ales să mă comport ca orice student Erasmus care se respectă – adică să socializez excesiv, să beau până vomit, să fac sex cu tipi cu dreaduri și accent rusesc și să-mi fac prieteni din toată lumea, care să mă cazeze moca la ei în țară?

       Ce-ar fi fost dacă, în realitate, nu aș fi avut libertatea de a face niciuna dintre aceste alegeri?…

      Pentru că da – ne place ori nu să ne torturăm, dintr-un con de umbră mai larg sau mai îngust, noi orchestrăm în mare parte tot ceea ce ni se întâmplă. We are the masters of our own faith, we are the captains of our own soul.

       Când am aflat că puteam să merg în Azore  plătind pe biletul de avion echivalentul unei mese la Mc Donald’s, am fost profund îndurerată. De fapt, asta e puțin spus. Nu făceam decât să pierd ore-n șir în fața monitorului, căutând un zbor convenabil spre arhipelagul portughez din Atlantic, cu toate că era destul de limpede că nimic nu-mi mai era avantajos – nici din punct de vedere al timpului, nici al banilor.  Da, poate că petrecusem trei zile faine în Lisabona în ianuarie, însă numai una fusese strict în natură, iar în celelalte două mă rezumasem la granițele orașului și atât. Fusese frumos, dar nu se-ntâmplase absolut nimic notabil, nimic care să merite povestit nepoților – probabil doar cu excepția tipului de la hostel, care-și sufla mucii-ntr-o veselie și în toiul nopții a și căzut din pat. Dimineața, umbla nestingherit de colo până colo în chiloți, ca pe tarlaua bunică-sii. Pe de altă parte, însă, ce-ar fi fost dacă aș fi mers în Azore în zilele alea când m-am foit ca un coi într-o căldare în căutarea funicularelor și plătind sume nesimțite pe taxele de intrare la diverse obiective? Am încercat să mă resemnez, am scris pagini întregi în care-mi ofeream explicații logice din care reieșea că faptul fiind consumat, regretele nu-și mai au niciun rost, și că oricum n-ar fi fost aceea cea mai nimerită perioadă pentru o asemenea călătorie. Mi-am zis că vor mai fi, probabil, zile de mâine și bilete de avion ieftine, și că dacă mai am puțintică răbdare, n-o să mai fie nevoie nici să-mi refuz atâtea plăceri pe care mi le-aș refuza dac-aș pleca la drum cu vântul bătându-mi prin buzunare. Mi-am zis că până la urmă e mai bine că nu am plecat nicăieri, fiindcă materia pentru ECN e mai ceva ca infernul de pe insula lui If, și că-mi voi mulțumi mai târziu dacă  încep să-mi sap din timp crevasa care să mă scoată la lumină.

      Inutil. Efectiv, n-am mai avut cum să mai trăiesc cu mine până când n-am transformat condiționalul-optativ de după dacă în indicativ. Cum? Am fost acolo. Ce-ar fi fost dacă-urile n-au avut ce face și s-au prăvălit neputincioase; blocul de gheață s-a sfărâmat în milioane de ace care s-au făcut una cu neantul, iar crevasa a devenit o fereastră prin care am început să văd și să simt ceea ce abia îndrăzneam să îmi imaginez. Nu e altă cale. Trebuie să te arunci în apă și să dai din mâini. Să dai viață sâmburelui de gând care te înghioldește în coaste. Altfel, nu trăiești, ci doar agonizezi. Sigur, asta în limita posibilului. În general, nu-mi plac limitele, de orice natură ar fi ele, însă câteodată e necesar să le admiți existența și să ți-o ajustezi pe a ta corespunzător întinderii lor. Evident, n-ai ce să (mai) faci când ești torturat de un gând precum „Ce-ar fi fost dacă aș fi dat la medicină, aș fi devenit un doctor iscusit, iar amicul meu X n-ar mai fi murit de cancer la 30 de ani?” În teorie, bineînțeles, nu te împiedică nimeni să dai la medicină și să devii un medic iscusit, dar X tot mort rămâne și tu nu-l vei putea aduce înapoi, oricâți de Y și de Z ai salva din noua ta postură.

          Totuși. Să vizitezi o insulă ce te-a cucerit din prima, deși abia o poți localiza pe hartă, nu e o treabă supranaturală. Dacă vrei, o poți face, fără teama unui orizont întunecat de cine știe ce consecințe nefaste ale acestei alegeri. Ești viu? Ai două picioare care te pot purta cu nădejde pe străduțele ei cât un lat de palmă? A, ai nu știu ce balaur de examen de dat peste un an… Dar cine știe dacă atunci, insula nu va împrumuta soarta Atlantidei, pierind în abisuri pe vecie, sau dacă țara unde ai de gând să dai examenul nu va fi eradicată de pe hartă în urma atacurilor teroriste? Atât timp cât ce-ar fi fost dacă se mai poate transforma în ce-ar fi dacă fără să fie schimonosit prea tare, nu e totul pierdut. De fapt, când îți dai seama de treaba asta, conștientizezi și că totul, acel tot rotund precum turta ruptă în capul miresei, abia începe. Nu e un cerc, e doar un punct, iar tu ești compasul care-l trasează în centrul lumii sale.

        Eroul lui Dumas a sfârșit fericit, cu toate că soarta sa ar fi putut fi la fel de tenebroasă ca străfundurile mării unde-a fost aruncat într-un sac, împreună cu leșul abatelui Faria. Ce l-a salvat pe Dantès a fost agerimea de spirit de care a dat dovadă când a luat asupra sa cuțitul abatelui, cel cu care a spintecat sacul și a ieșit la suprafață, recucerind din nou uscatul prin înot și plătind nedreptatea care îi fusese făcută. Nici noi, oamenii de rând fără vreun titlu nobiliar sau fără vreo pățanie demnă de a ne indica drept eroi romanești, nu avem altă modalitate prin care să evadăm din temnița lui Dacă. Trebuie să ne aruncăm în mare de bunăvoie, împreună cu leșurile vechilor noastre ființe și ale vechilor noastre alegeri, iar apoi să spintecăm sacul și să scoatem capul la suprafață. O mențiune importantă ar fi aceea că e cam obligatoriu să știm să înotăm, să luptăm cu valurile, să ne obișnuim plămânii cu gustul sării și sângele cu răceala mării pe timp de noapte. Țărmul nu e decât la o leghe distanță, dar marea-i la fel de uriașă și de grozavă și dacă o răstorni într-un lighean, și dacă îi dai să îmbrace colanții cu motive stelare ai Căii Lactee. Vestea bună, pentru cea mai mare parte dintre noi, e că prizonieratul ne călește. Împrumutăm fără să știm câte ceva din caracterul vegetației încăpățânate să trăiască  în ariditatea sărată a calcarului – o poftă disperată de a trăi, în ciuda a toți și a toate, în ciuda noastră și a rănilor cu care ne-am crestat sufletele întrebuințând cum nu se putea mai greșit arma care se presupunea că o să ne ajute să evadăm. Făcând o paranteză de intertextualitate, oare Iona a reușit să răzbească la lumină spintecându-și propria burtă?… Autorul nu ne informează (poate că nici nu are această autoritate), biserica ar putea interpreta ad-litteram actul suicidului drept verdictul la pierzania absolută, iar noi, urmașii lui, îl imităm stângaci ca și cum am practica un reflex prost condiționat și zgâriindu-ne pe ochi și pe inimă până învățăm să mânuim cuțitul.

       Eu am părăsit ieri temnița lui Dacă, mai devreme decât preconizam, căci vremea prea mohorâtă nu mi-a permis să văd apusul de pe insulă. Pe drumul de întoarcere către oraș, am fost singură în barcă. Ce peisaj cunoscut, nu? Nici Edmond Dantès n-a mai înotat alături de alt suflet în drumul lui spre salvare, iar triumful singurătății îi e recunoscut, printre altele, printr-o competiție anuală de înot care începe în Portul Vechi și se termină la Château d’If.  Acum câteva ore, am abandonat și Marsilia. M-am salvat sau sunt pe cale să mă pierd și mai abitir? Nu știu. Dar știu sigur că un nu știu are mai puține șanse de a fi malign decât un ce-ar fi fost dacă. Ce-ar fi fost dacă e întrebarea, iar nu știu e răspunsul. Bun sau rău, e un răspuns. Iar răspunsurile, oricum ar fi ele, sunt de preferat întrebărilor.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s