Home » Jurnal » A plouat cam prea mult

A plouat cam prea mult

E patru dimineața şi-aş mânca un vârf de cuțit de unt de arahide. Un vârf. Nu mai mult. 

Ce folos că am dezinstalat aplicaţia de Facebook, dacă şed de veghe până la aceste ceasuri indecente, călcându-l pe Cronos pe bătături şi (re)citind din scoarță-n scoarță blogurile urmărite pe vremea răposatului blogspot, irecognoscibil actualmente din pricina voluptoasei sale duhori cadaverice?

În fața reşedinței lui Becali de pe Aviatorilor e puzderie de jurnalişti şi de cetățeni hiperpigmentați constituțional. Singura încălțăminte capabilă să înfrunte potențiala ploaie e o pereche de botine cu toc. Nu plouă. Nici umbrela nu mă mai însoțeşte. Plănuiam să-mi cumpăr un adaptor de priză, însă am zăbovit la două anticariate şi mi-am luat trei cărți. Le voi citi, cel mai probabil, la pensie, de o mai apuc. Mă urăsc visceral pentru fiecare pagină pe care-aş fi putut-o citi, însă nu am făcut-o. Mă urăsc că nu m-am făcut bibliotecară şi că nu mă pot disciplina de una singură. Mă urăsc că nu dau lumii tot  ce-aş putea da eu mai bun. Mă urăsc că nu sunt o intelectuală. 

Dar ce mai sunt, la urma urmei? Am 23 de ani şi încă-mi pun întrebări existențiale ce-ar fi trebuit exilate de mult pe tărâmul îndepărtat al pubertății. Poate-ar fi fost nimerit să nu fiu înțărcată atât de vremelnic. 

În loc să cresc, descresc pe zi  trece, cu atât mai mult în ochii mei. 

Am dat iarăşi peste cărămida asta verde la Antic Ex-Libris; verdele său îmi aminteşte de toamna crudace şi de-ale ei miresme inhalate în parcul St. Stephen’s Green din Dublin. N-am cumpărat-o, căci nu i-aş săvârşi nicicând lectura, iar asta m-ar posomorî peste măsură.

De câte ori păşesc într-un anticariat ori într-o bibliotecă, zăresc, bine camuflate printre spațiile libere aparent inexistente dintre cotoarele lipite între ele pe rafturi, siluetele estropiate a ceea ce-aş fi putut fi. Izul lor atârnă în aer greu ca al mucegaiului ce-mbracă tavanul şi ungherele ghiorlănite de şobolani. Mirosul siluetelor ființelor mele devenite neființe e stătut, apăsător, mohorât ca un noiembrie pe coasta de vest a Irlandei. Nu e un miros tare şi n-are nimic funebru în esența lui; e doar un miros decrepit, de-un verde maladiv, al vremurilor ce-au traversat ireversibil trecătoarea crepusculului. Numai că ele nu ştiu asta şi se scaldă neostoit în lumina lui de lavandă, gândind că se vor face din nou june şi fragede. 

Pasămite la fel de decrepite mi-aş fi zărit neființele şi de-aş fi păşit pe culoarele unui spital, din postura bibliotecarei, scriitoarei sau călătoarei ce n-am să devin nicicând.

V-am zis că mă urăsc? V-am zis. 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s