Home » books » Orfelinatul cărților

Orfelinatul cărților

20170521_032151.jpg

Unicul motiv datorită căruia aș putea să-mi doresc cândva un locșor numai al meu este pentru a le oferi un cămin acestor suflete nevinovate – singurele lucruri bune cu care m-am îndeletnicit, în afară de călătorii, de când m-am mutat în minunații București – și pe care mă văd nevoită să le abandonez într-un orfelinat de unde nu vor mai vedea nicicând lumina zilei.

Da. Dacă ar fi să mă așez cândva, pe undeva – fie pe o insulă din proximitatea tropicului Capricornului, fie în mohorâtul Amiens – urbea natală a celui de-al optulea președinte al Republicii Franceze și unul dintre cele mai mohorâte târgulețe din nordul Franței -, chemarea ar fi, firește, ispita de a avea o bibliotecă. Este întrucâtva inedit că ușoara spre moderata mea manie colecționară nu mi-a bătut până acum în cap țărușii contemplativi ai statornicirii, așa cum procedează dumneaei îndeobște cu victimele sale cele mai vulnerabile. Acum trei ani, însă, nu împărtășeam aceeași părere. De altfel, tot atunci am și început să frecventez în mod relativ regulat anticariate și să cumpăr cărți, căci în primii doi ani de facultate eram prea săracă (trupește și spiritualicește) ca să cutez barem a-mi imagina că-mi voi clădi, într-un eon vag conturat privirii prezentului din acea vreme, o bibliotecă numai a mea, pe care aveam să o las moștenire ipoteticilor  mei urmași. Sămănătoristă din fire și oleacă puțintică la minte, visam că versurile argheziene Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte,/Decât un nume adunat pe-o carte aveau să-mi fie făclia ce urma să-mi ghideze făgașul tuturor întreprinderilor viitoare, îndeosebi din sfera intelectual-profesională. Așa că începui să clădesc cărămidă peste cărămidă și pagină peste pagină, în nădejdea că vlăstarele răsărite din huma mea genetică nu vor vedea, cu inima frântă-n mii de bucățele, cum genitoarea lor uzitează, una câte una, cărțile din bibliotecă pe post de hârtie igienică, așa cum fusese nefericitul caz al propriei mele genitoare.

N-am crescut împresurată de cărți la miazăzi și la miazănoapte, nici la apus ori la răsărit. După ce bătuse vreme de două decenii și mai bine cartierele împestrițate ale Sloboziei cu casetofonul la subsuoară și cu punga de semințe-n buzunarul blugilor, mutatul la țară produse o veritabilă sciziune în factura psihică a celei care-mi dădu viață, iar plictisul traiului bucolic îi dădu ghes să se aboneze la biblioteca comunală, de unde purcese a împrumuta regulat romane de Sandra Brown și de Agatha Christie. Nici până-n ziua de azi nu izbutesc a identifica precis clipa-n care am învățat să citesc, nici modul prin care reușii a dobândi această ezoterică achiziție. Toate aceste evenimente punctiforme asociate cu mirosul cașului sfărâmicios și-al usturoiului verde de mai ’98, proaspăt smuls din curtea vecinei Rada, par acum niște boabe de linte roșie înșirate clandestin printre alte mărgele mai acătării de pe același plăpând șirag al scurgerii timpului. Atât de tare mă-ndepărtai de ele și de persoana ce ființa sub carcasa pe care-o port acum de ici până colo, încât mi-e greu să nu mă întreb dacă merită să-mi asum riscul de a-mi plezni un disc din coloană în încercarea de a căra pe tren zecile acestea de vietăți cu pagini orfane, ce nu se pricepură a ridica ceea ce trebuia să ridic eu însămi.

Voi încălța iarăși opincile de călător. Poate peste-o lună, poate peste-un an; poate pentru trei luni, poate pentru trei veacuri. Iar când mă voi întoarce, de mă voi întoarce, îmi voi găsi cărțile infiltrate până la ultima buchie cu mucegaiurile și cu umezeala pereților din paiantă a vechii noastre case din Ciochina, ca mărturii (mai mult moarte decât vii) ale unui destin măreț desprins din brațele mele, moi ca două lumânări, pentru vecie. Pentru că am ales, de bunăvoie și nesilită de nimeni, să umblu. Pentru că oricât de dragi mi-ar fi, cărțile mi-au pricinuit mai degrabă amar și deznădejde decât iluminare și seninătate, îndreptându-și de fiecare dată către mine necruțătoarele lor oglinzi – iară eu, din nefericire, am apucat să duc mâna la ochi prea târziu; mi-am privit cu dezamăgire reflexia în ele și era atât de pirpirie și de hidoasă-n micimea ei, încât cugetam cu obidă la fizica pe care n-o știam, căci nici măcar ea nu-mi putea conferi o explicație științifică pentru acest regretabil fenomen optic. Oglinzile cărților mi-au dezgolit realitatea mea și a altora așa cum mi-ar fi plăcut să nu fie. Pasămite n-am citit eu ce trebuie ori acesta o fi fost modul lor de a se răzbuna pentru că nu le-am tratat nicicând cum se cuvine, presimțind iminentul lor abandon în igrasie și uitare. Și unde mai pui că, pe lângă blestemul cărților citite, se adaugă cel al zecilor, sutelor, miilor, milioanelor de muguri ce-ar fi putut să-mi răsară în și din țeastă, dacă sămănătorul s-ar fi hazardat în a semăna sămânța cea bună (și) în Atacama încâlcelii neuronilor mei.

Dar, în pofida acestei introspecții înțesate cu constatări mai mult sau mai puțin prețioase, mă cunosc și știu că sunt incurabilă;  voi umbla și voi citi în continuare; voi cumpăra alte suflete vii de care-mi va fi întotdeauna greu să mă descotorosesc când va sosi ceasul de a-mi lua tălpășița spre alte zări, și voi scoate iar și iar  semne de întrebare fără plod din aceeași Atacamă mai sus menționată, care e, de bine ori de rău, centrul lumii celorlalte organe și sisteme ce-mi definesc funcționalitatea.

Oh, cărți, cărțulii dragi…De-ar putea sufla un duh magic asupra voastră, făcându-vă să luați înfățișarea unor bilete de avion, compacte și dintr-o hârtie la fel de subțire ca firul vieții…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s