Home » Jurnal » Prietenie, colegialitate și… o foiță. De ceapă.

Prietenie, colegialitate și… o foiță. De ceapă.

De când m-am întors din Franța, mi se întâmplă un fapt cel puțin interesant, dacă altfel e dificil de caracterizat. Nu e nicio noutate pentru nimeni că n-am fost nicicând şi nicicum cea mai populară persoană din facultate, din serie sau cel puțin din grupă, însă mi-am asumat acest stigmat de bunăvoie şi nesilită de nimeni, prin prisma confortului şi a endorfinelor resimțite când ascult muzică în căşti sau când citesc, în detrimentul interacțiunii umane – care, în loc de endorfine, provoacă cel mai adesea nervi, plictis şi interes simulat din complezență. Să fii orb și tot n-ai cum să nu vezi falsitatea groasă cât şoriciul pe porc, sub masca subțire ca o foiță de ceapă a aşa-zisei colegialități. Prin transparența foiței, însă, se vede clar ca bună ziua că de niciuna dintre părți, efortul cvasi-scremut al disimulării nu consumă totuşi prea multă energie – poate numai alea două molecule de ATP rezultate din procesele anaerobe, adică fără oxigen – o interacțiune asfixiată, condamnată pieirii iminente prin hipoxie.

Nu de puține ori, simpatiile refulate sau disimulate, cu puțină vizibilitate în viața reală, au un răsunet mult mai puternic în virtual, unde grămezile de like-uri şi de love-uri pe Facebook sau Instagram suplinesc cu grație conversațiile cu esență şi halbele de bere ce-ar putea fi consumate pe terasele din Regie. E şi acesta un schimb echitabil de pe ambele baricade – viața se petrece altundeva, iar facultatea e o componentă mohorâtă a ei, pe care nu vrem, fireşte, să o târâm în seninul celest încropit cu greu în bula noastră personală.

Acest şablon de interacțiune, însă, nu se aplică şi relațiilor dintre mine şi colegii mei. Ce se întâmplă în face-to-face se întâmplă şi pe facebook – acolo, chiar se dau cărțile pe față; ba uneori chiar cu nuanțe mai mult sau mai puțin subtile de potrivnicie care sunt mai greu de depistat sau exteriorizat în realitatea omului cu carne, oase, limbă şi ce-o mai avea el. Dar nu mă plâng. Contrar lui Alexandru Lăpuşneanu, dacă voi nu mă vreți, nu vă vreau nici eu. N-am nimic personal cu voi, aşa am funcționat de când mă ştiu, în modul pasiv spre foarte pasiv, câteodată şi pasiv-agresiv, în funcție de cum se mula situația respectivă pe fenotipul meu sociopat.

Au mai existat de-a lungul timpului şi unii capsomani care nu s-au lăsat până ce nu m-au făcut să-mi dau jos căştile de pe urechi sau să trântesc cât colo cartea din dotare, însă asta numai fiindcă am simțit că interacțiunea cu ei merita sacrificiul endorfinelor şi al confortului atât de călduț din interiorul bulei. De obicei, oamenii ăştia sunt de părere că-s cea mai de treabă fată de lume, mănâncă din mâinile mele fără să se schimonosească, mă suportă la drumuri de sute de kilometri şi nu m-ar înjura (prea tare) dacă i-aş suna la trei dimineața să le zic că mi-a intrat un ghimpe în talpă şi nu pot să-l scot şi nu vreau să mă duc la Urgențe fiindcă nu intenționez ca din cauza mea, să se extenueze doctorii  și-așa sclavagiți, oropsiți și sictiriți. În fine, capsomanii de mai sus nici nu ar trebui aduşi în discuție, căci ei îmi sunt prieteni (da, spre mirarea unora, mai am și așa ceva…), iar după cum bine știm, prietenia şi colegialitatea sunt gâşte ce cam rar se nimeresc  să găgăie împreună în aceeaşi traistă. Prietenii, la fel ca viața, sunt întotdeauna în altă parte – în alt cartier, în alt sector, în alt oraş, în altă țară. Necazul e că cercetătorii sunt cam unanim de părere că pentru o viață sănătoasă, în afara respectării principiilor de igienă dietetică şi a altor rigori, omul trebuie să se înconjoare de prieteni şi să mențină o relație activă cu aceştia.

Când te cheamă Ancuța Ion, e greu în general să respecți orice principiu sanogenetic,  şi în particular pe cel ce vizează exercițiul socializării. Sociabilitatea e, cred, ca un muşchi – dacă nu-l lucrezi, în timp, se atrofiază. Cum nu e greu de închipuit, nu sunt nici pe departe o Mrs. Muscolo, nici la propriu şi nici la figurat. Am toate metehnele care îi țin la distanță, pe bună dreptate, pe tovarăşii de specie: sunt leneşă şi mă plictisesc repede de discuții ce tind să fie îndreptate mai mereu către aceeaşi temă, îndeosebi medicina. Când am ceva timp de hoinărit, nu prea agreez spațiile suprapopulate, precum crâşmele de orice natură, calamitățile numite malluri sau cadrul urban în ansamblul său. Merg în drumeții unde a înțărcat dracul copiii şi nu am răbdare să ascult de ce cred ei că e mult mai cool  să mergi la selfie (da, da, mersul la selfie a-nceput să devină o cutumă, la fel ca mersul la țigară ori mersul la veceu) în piața centrală a unei capitale prea puțin impresionante şi, pe deasupra,  forfotind de turişti ce te-nțeapă cu bețele noii cutume universale. Da, e posibil să fac o criză epileptică şi să alunec în hăul cel de pe urmă, dar la fel de bine pot să mă fac bucățele în mall sau pe stadion dacă vreun extremist are chef să se joace cu bomba. Să nu mai zic că nu voi ezita să fiu zgârcită până și cu cele două molecule de ATP ce fac posibilă supraviețuirea foiței de ceapă a prefăcătoriei, dacă tu, ca om, ca principii, ca fundament de orice fel, ești întru-totul incompatibil cu mine. Și nu voi ezita să ți-o spun verde-n față, în termeni ilustrativi stării mele interioare, declanșate de nefericita coliziune dintre divergențele noastre. Nu voi tolera să aud cum mărturisești cu cel mai natural tupeu din lume (mă rog, tupeu articifial nici nu cred că există) că tu ești de părere că n-ar trebui să li se dea voie să joace tenis decât sportivelor ce arată cât mai aproape de Maria Șarapova, ori, dacă au neșansa de a fi mai mici de înălțime, cel puțin ca Cibulkova. Nu-ți voi suporta glumele fără sare și piper, nici attention whore-ismele cotidiene și nici vocalitatea și neobrăzarea manifeste, iar dacă ai ghinionul să fii coleg de grupă cu mine și să întrunești toate aceste caracteristici, voi face tot ce îmi stă în putință ca unul din noi să plece din grupa aia.  Nu voi rămâne stană de piatră în fața lipsei tale de respect față de pacient, nici a complexului mesianic care, în mintea ta bolnăvicioasă, face justificabil orice act medical reprobabil și cu consecințe nefaste. Dacă ceilalți se vor mulțumi să te ignore și să te lase să colcăi în capul colectivului ca un păduche gras și puturos, eu nu voi ezita să te strivesc și să-ți repudiez ouăle în tigvele celor pe care nu-i deranjează mâncărimea și parazitismul. 

Nu vorbesc în dodii, ci din experiență. Sigur, pe de altă parte, tot eu sunt cea care nu cunoaște numele tuturor persoanelor din serie și cea care are cutezanța de a-și expune părerile, pe viu și pe blog, de parcă ar avea asta cea mai mică însemnătate sau relevanță. Tot eu sunt cea care își dă check-in înainte să zboare doar ca să vadă cum arată săgeata de pe harta generată de Facebook, de parcă nu e lucru știut de oricine că poți zbura către orice aeroport de pe lumea asta fără să dai sfoară-n țară! Unde mai pui că se mai întâmplă ca unele cugetări sau chiar, culmea, recomandări de lectură sau călătorie, să fie găsite interesante de către unii camarazi de suferință academică, însă ele vor fi distribuite pe șestache, cu setări de confidențialitate și alte subterfugii, ca nu care cumva să-mi ajungă la ureche sau să mi se dea de înțeles că aș putea fi apreciată. Îmi imaginez deja grimasele de pe fețele unora atunci când sunt pomenită, din diverse motive, în discuții de grup (eufemism pentru bârfe). În anul 1, îi intriga, cică, perechea mea de căști albe de care nu mă despărțeam niciodată și conversațiile telefonice în care se-ntâmpla să-l menționez pe Nicolae Labiș. Habar n-aveam și nici n-aș fi avut dacă nu mi-ar fi povestit toate astea un coleg mai binevoitor. Când m-am dus la catedră în pauză să îi transmit un mesaj profului de psihologie din partea unui fost student, imediat le-a picat fisa cum că nota zece de la examenul imediat următor ar fi rezultatul unor favoruri organice pe care le-aș fi prestat pe canapeaua de psihanaliză a profesorului. Dacă-i trolam ulterior zicând c-aș vrea ca proful cutare sau cutare să-mi fie donator de spermă în cazul în care n-o să fac copii până la bătrânețe, asta însemna automat că eram în limbă după el și că urma, bineînțeles, să am parte de alte beneficii în sesiune. Rezultatul? Dacă mi-ar trebui mâine o scrisoare-două de recomandare din partea unui reprezentant al facultății, așa cum se cere când vrei un post mult râvnit care să dea excelent la CV, n-aș avea pur și simplu cui să i le cer. Fiindcă nu m-am rezumat nicicând la a interacționa cu un cadru didactic în afara orelor de curs și de LP. Ba nu, mint, cred că am trimis de câteva ori niște mail-uri în legătură cu probleme medicale personale sau ale apropiaților. În rest, nu m-am remarcat prin nimic – nici prin zvâc de cercetător de-a pururi curios, nici prin dorința de a-mi face ucenicia pe lângă poalele halatului unuia sau altuia și nici măcar prin favoruri organice sau de altă natură. Normal, sunt doar o frustrată și-o invidioasă pe succesul și pe competențele celor care, în loc să se bronzeze la Mamaia sau să soarbă cocktailuri în Loft, se delectează împungând acul și ața chirurgicală în adidași de porc sau salvând lumea prin organizarea campaniilor de donare de sânge. Pasămite aș fi cea mai agreabilă prezență dacă aș izbuti să-mi văd, pur și simplu, de treaba mea; să fiu o entitate punctiformă, incoloră, inodoră și insipidă, sau, dimpotrivă – să râd foarte mult și la orice, să împărtășesc păreri unanim acceptate sau măcar să dau din cap cu strângere de inimă ca să nu stârnesc controverse, să mă pregătesc din timp pentru licență și, eventual, să pic sub linia de bursă sau de buget.

Spuneam la început că am observat ceva interesant de când m-am întors din Franța – foița de ceapă a disimulării, așa sighinașă și ca vai de ea cum era, nu a mai făcut față și, în cele din urmă, s-a rupt, ca și când n-ar fi fost. Contaminată de obiceiurile franțuzești, salut mai mult, zâmbesc mai mult (pentru standardele mele) și sunt mai amabilă per ansamblu decât înainte, doar că nu mai am cu cine. Cum mi-am dat seama? La întrebările „Ce-au zis colegii de noii tăi ochelari?” sau „Cum li s-a părut colegilor noua ta tunsoare?”, n-am avut cum să răspund, fiindcă colegii, chiar de grupă, trec pe lângă mine ignorându-mă complet, închipuindu-și, poate, că încă sunt plecată din țară. N-am cum să zic că e un tratament pe deplin nemeritat, fiindcă nu e așa. Și eu mă mai comport astfel când întâlnesc oameni din alte grupe și serii pe care nu-i cunosc decât din vedere; nu de alta, ci din precauție că un eventual salut ar putea degenera într-o discuție cronofagă și soporifică despre ce vreau să fac cu viața mea, cum mi se pare nu știu care stagiu ș.a.m.d..  Vedeți? Cum aș putea pretinde popularitate și amabilitate din partea celorlalți când eu sunt o persoană atât de nesuferită și de sclifosită? Departe de mine asemenea pretenții;  în cele din urmă, ce dai, aia primești, chiar dacă aparențele par să sugereze contrariul.

Ce mă amuză cel mai tare,  însă, e timing-ul. De ce nu s-au hotărât să mă trateze cum se cuvine de-abia după ce am terminat cu Erasmusul, faptul cel mai relevant pentru ei și cel mai puțin pentru mine fiind că m-am întors de acolo cu „zece pe linie”?

E de la sine înțeles că și aici există excepții care confirmă și întăresc regula.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s