Sunt într-o perioadă existențială în care, dacă un cioban m-ar cere de nevastă și mi-ar propune să-mi petrec restul zilelor cu el la stână, mulgând oile și răzuindu-i izmenele de sloboz, probabil că aș accepta. De altfel, în Irlanda am avut ocazia să aflu că mi se și potrivește de minune recuzita pastorală; poți să bagi mâna în foc că am fost născută pentru meseria asta, nu altceva.
Ciobăniță pe insula Inishbofin din Irlanda, uitată de Dumnezeu în mijlocul Atlanticului. Din păcate, numai pentru două zile…
Dar, stai. Printre implicațiile acestui fapt s-ar număra, printre altele, și că ar trebui să mănânc brânză de oaie și derivate pentru tot restul vieții. Iar mie nu-mi place brânza de oaie nici să mă pici cu ceară. Prefer să mă știu moartă de foame decât să pun gura pe așa ceva.
Perfect. Atunci schimbăm ciobanul cu un văcar. Indiferent de pregătirea profesională a potențialilor împricinați, o să am grijă, înainte de orice ritual nupțial, să le administrez câte-o injecție care să-i castreze chimic – asta ca să nu fie nevoie să-mi îndeplinesc chiar toate îndatoririle de nevastă. Nu mă deranjează să spăl, să fac de mâncare și să mulg diverse mamifere, dar dacă te-ntinzi cu gluma, măi ciobane ori văcare, e posibil să te cam rupi. Așa că e mai bine, atât pentru mine, cât și pentru tine, ca mătăluță să fii impotent. Pentru o mai bună igienă a izmenelor și de dragul sănătății mele mintale (și genitale), nu de altceva.
E prea îndrăzneț, totuși, să visez la vreun băștinaș din Papua Noua Guinee sau la vreun incaș cu o mantie multicoloră, din lână vopsită de lamă, și ciucuri verzi și portocalii acoperindu-i urechile clăpăuge? Ce să facă ăștia cu mine, la o adică? Să mă sacrifice drept ofrandă zeilor? Să mă pună să tund lamele? Eu nu știu nici să completez un amărât de formular pentru trimis bolnavii francezi la azil, darămite să țin în mână ditamai foarfecele și să-l mai și folosesc cuviincios. Îs bună de nimic, ‘geaba mă amăgesc io aicea. Nimeni n-ar avea ce face cu mine – nici ca nevastă, nici ca slugă (nu că s-ar exclude reciproc) și nici măcar ca jertfă pentru zei. Nu-s schiloadă, da’ nici prea voluptoasă, iar criteriul curățeniei trupești cred că mă exclude din start.
Îs bună de nimic, da’ măcar nu-s singura. Poate că, în persistența mea idioată de a face medicină, o să omor pe careva într-o zi și o să ajung la zdup, unde vor fi obligați să-mi dea o farfurie de mâncare și-o carafă de apă prin prisma simplei mele condiții criminale. Păi și-atunci la ce bun să-ți mai spetești spatele și să-ți omori neuronii în spitale și cu nasu-n cărți, când soluția e atât de simplă și de la îndemână?
Fuck. Orice, dar numai să nu intru iar în depresie. Orice.
Hanul unei alte Ancuțe 